Cazuri întâlnite la pescuit

Cazuri întâlnite la pescuit. Organizarea socială a pescarilor (familia, ginta, tribul, uniunea de triburi)

1. Cazul fericit

Ultra-dis-de-dimineaţă. Nici cocoşii nu şi-au dezmorţit cucurigueştile gâtlejuri, când tu ţi-ai trasat deja zona de explorat, nezgârcindu-te când vine vorba de material de nădire. Îţi montezi cele două lansete, faci o cruce întru Doamne-ajută şi-ţi fericeşti pupilele sufletului cu un răsărit de soare decupat parcă de pe pânzele marilor maeştri ai penelului. Totul pare ireal de perfect, până…

Norul de praf care se apropie cu viteza… maşinii te trezeşte din neîmplinita reverie, reamintindu-ţi că oricâte veşminte de camuflaj ai îmbrăca, nicăieri nu mai poţi fi suficient de ascuns pentru a savura (deh, egoismul simţurilor) în linişte partida de pescuit.

Înainte de a descinde bipezii, portierele maşinii odată eliberate din încarcerare, îţi aruncă-n timpane jdemii de decibeli (la aşa intensitate parcă nici nu mai contează dacă e vorba de Guţă, BUG Mafia sau Rachmaninoff…), că-ţi vine imediat să regreţi folosirea cu regularitate a beţişoarelor igienice.  

După clasicele întrebări: „Trage, trage?”, „Muşcă?” sau „Ai prins ceva? (întotdeauna la persoana a doua singular!)”, după tradiţionalul „Hai noroc!”, specimenele descarcă un portbagaj de beţe de pescuit, de zici că se apucă de împădurit malul, le armează şi le lansează, marea majoritate a firelor ajungând „întâmplător” în zona nădită de tine, ba chiar peste firele tale. La picioare desfăşoară câteva juvelnice kilometrice, care la finalul partidei atentează serios la integritatea suspensiilor maşinii.

Căutând în memorie, recunoşti aceşti bipezi ca aparţinând ginţii pescar sportiv cu permis vizat la zi, familiile scule fără număr, fără număr şi rad tot ce prind. Această încrengătură, extrem de numeroasă, este compusă în general din bipezi foarte interesaţi de aspectul lor exterior (brăţări şi lanţuri groase de aur, telefoane mobile de ultimă generaţie, maşini bengoase cu sisteme audio trăsnet), neglijând până la desfiinţare eventualii vecini de (pe) apă.

2. Cazul mai puţin fericit

Soarele pastelează, în toată mărinimia şi splendoarea lui, lumini şi umbre cărora încerci să le desluşeşti mesajul din proiecţia imperceptibil-mişcătoare dată de revoluţia Terrei. La un moment dat, linia plină de linişte a acestei panorame este brăzdată intempestiv, din stânga şi din dreapta, de o proiecţie fulgerătoare, a unor antene, parcă.

Arunci nedumerit privirea spre dreapta. Voinici cu-n soi de pari groşi telescopici – de firmă - pe post de lansete, cu fiare, cu nailoane împletite-n ochiuri… Nelăsând niciun centimetru cub de apă neexplorat şi neexploatat, din deasa, întunecata şi interminabila pădure a braconajului au apărut reprezentaţii ginţii ecraniştilor.

Specie extrem de rezistentă la poluarea legislativă, la controale (sic!) pe apă şi la indignarea pescarului sportiv, ecranistul se deplasează de obicei în grup compact, asfixiind numeric pescarul obişnuit şi contribuind la dispariţia lui, inclusiv prin folosirea argumentată a bâtelor, pietrelor şi pumnilor, ori de câte ori este nevoie.

3. Cazul nefericit

Priveşti îngândurat apa ce ţi se dezvăluie. Încerci să realizezi dacă mai păstrează vreun secret demn de devoalat, dacă mai are ceva de oferit pescarilor, cu atât mai mult cu cât despre virginitate nici nu se mai poate vorbi după anii de siluire la care a fost supusă.

Te hotărăşti, într-un târziu, să faci un exerciţiu de spinning. Arunci un jig mai greu, mulinezi imperceptibil şi… hop! Mda, ai vrea tu să-ţi fi dispărut cârligul în clonţul dedicat al unui dinţos. Fugi de-aici, e agăţătură!

Tai firul, armezi din nou, arunci mai înspre dreapta, mulinezi imperceptibil (parcă am mai citit povestea asta) şi… hop! Iar agăţătură? Hm… parcă se mişcă puţin, dar nenatural.

Nişte zgomote plutinde din spate, te desprind de preocuparea filosofică de a desluşi definiţia creaturii de la capătul firului şi-ţi amintesc de coloana sonoră a ecranizării „Răscoala”. Un trib de băştinaşi războinici, tuciurii şi blonzi de-a valma, apropiindu-se, îşi leagănă bâtele spre cer, ca-ntr-un ritual de osândire, cel vizat de descântec fiind tu.

Făcând apel la cunoştinţele de cultură generală, realizezi că tocmai ai încălcat teritoriul tribului războinic al setcarilor. Având privirea aspră şi mânioasă, sprâncenele în general stufoase şi unite, frunţile înguste, membrii acestui trib se caracterizează prin nepăsare faţă de legile pescuitului şi au o atitudine războinică faţă de triburile paşnice ale pescarilor sportivi, încercând cel mai adesea să-i îndepărteze de teritoriile locuite de peşti, prin utilizarea celei mai inteligente arme pe care o au în arsenal - forţa.

Triburile setcarilor, deşi posed un puternic şi imperturbabil spirit războinic, plătesc totuşi şi tribut pentru a menţine pacea cu mult mai numeroasele, mai bine şi modern înarmatele uniuni de triburi ale autorităţilor de drept, pentru a nu fi ameninţate cu invazia, deportarea, sclavia sau exterminarea. Aceste tributuri se recalculează, periodic, în funcţie de cursul crap-tigaie al zilei respective, stabilit de BNR (Burta Nesătulului R(r)omân).

  

4.Cazul ideal, rar întâlnit, pe cale de dispariţie 

Undeva, pitit într-un colţ insignifiant al apei, aproape imperceptibil, zăreşti un individ cu un băţ de pescuit în mână, chinuindu-se să-i răpească naturii cea mai de preţ podoabă pe care o are în înzestrare: relaxarea.

Acest exemplar nesemnificativ şi rupt de realitate (conform definiţiei unora, fraier) face din ginta pescar sportiv cu permis vizat la zi, familia adevăratul pescar sportiv, specie ameninţată tot mai acut cu dispariţia, atât din cauza agresivităţii familiilor şi ginţilor malefice, a triburilor războinice amintite mai sus, cât şi datorită (mai ales!) nepăsării şi trădării de care au dat dovadă uniunile tribale ale autorităţilor de drept.

1001 de motive pentru a (nu)-ţi invita prietenii la pescuit

Dacă urăşti singurătatea, chiar şi atunci când mergi la pescuit, iar prietenii din cercul tău au preocupări mult prea academice pentru a-ţi îmbrăţişa pasiunea, nu-ţi rămâne decât să faci pe dracu-n patru pentru a încerca să-i atragi de partea ta, iar în final vei cântări (sau, mă rog, transpunându-te în spinning, vei măsura) cât ai fost de ademenitor. Iar dacă ai fost, rămâne de văzut dacă-ţi mai doreşti companie, cu atât mai mult cu cât…

… ai reuşit, în cele din urmă, să-ţi convingi prietenul că „nu este pe lume plăcere mai mare”, chiar dacă nu interpretează corul vânătorilor, ci al pescarilor. Bineînţeles că în prealabil l-ai asigurat, jurând cu mâna pe Biblie, că-i cedezi, întru binele partidei (sau, mai degrabă, întru convertire), cea mai bună şi mai prinzătoare dintre sculele de pescuit pe care le ai în posesie. Iar consoartei acestuia (deh, să nu creadă că balta e doar o scuză pentru vreo ghiduşie bahică, dar mai ales erotică) i-ai promis că toţi peştii din juvelnice vor învăţa pe de rost drumul spre bucătăria pe care cu cinste o patronează. Şi că nu-i nicio problemă dacă-i curăţi tu în prealabil, doar n-o să-şi strice bunătate de manichiură şi n-o să-şi înmiresmeze epiderma cu parfumul subacvatic. Ah, păi nici nu se pune problema ca prietenul să cotizeze la benzină, că doar dacă mergeai singur, tot distanţa aia o parcurgeai. Ok, deci temporar ai liniştit nevasta… prietenului.

…îţi încarci tot calabalâcul, recapitulând piesă cu piesă şi împărţind la doi, pentru a nu-ţi lăsa prietenul în suferinţă (doar tu l-ai invitat, nu?), chiar dacă e vorba, pe lângă scule de pescuit, de ceva de-ale gurii, dar şi de „lichide”. Pui şi un pachet de ţigări în plus, mai ales că ştii că multora li se întâmplă să-şi ia de acasă, din greşală, pachetul în care mai sunt două-trei ţigări în locul ăluia plin. Dai apoi fuga (ce dacă nu ţi-ai băut cafeaua în tihnă, prietenul la nevoie se cunoaşte, ai învăţat de mic asta) şi-ţi recuperezi amicul, chit că stă în direcţia opusă destinaţiei partidei de pescuit, doar n-o să-l laşi să vină cu maşina lui până la tine sau, Doamne fereşte, cu taxiul, că nu se cade.

… ajungi, într-un sfârşit, pe malul apei admirând mărinimia naturii, timp în care parteneru’ cască plictisit. Desfaci sârguincios bagajele, fără a uita mai întâi să-i torni amicului o cafea, pentru a-şi putea savura liniştit ţigara cât timp aliniezi şi pregăteşti lansetele. Îi explici, în timp ce-i torni a doua cafea (gândindu-te că s-ar putea, cu puţină şansă, să-ţi rămână şi ţie două guri de poftă) şi-l serveşti cu o ţigară (s-a dovedit că ai avut fler, chiar a uitat să-şi pună pachetul cel plin în buzunar), îi explici, deci, pe îndelete, fără să mai conteze că pierzi minute bune (de pescuit), ce are de făcut, donându-i minunăţia de sculă, dar şi cedându-i locul ăla pe care-l consideri cel mai „prinzător”. Tu îţi alegi alt loc şi te pregăteşti să-l prospectezi, ştiind că acum e timpul ideal să ataci, dar…

… cu cât peştele e mai agresiv şi cresc şansele să-i faci un piercing la marea artă, cu atât mai des lanseta cedată amicului parcă înnebuneşte: abia ce-o salvezi din stuf şi dă în crengi de copac, rupe linia, „armezi” din nou, dar ajunge, condusă de aceleaşi mâini dibace, în ţesături de sârme pe fundul apei, saci plini cu gunoaie sau orice altceva necroit de natură (dar desăvârşit de om), care se află pe fundul apei. Şi-uite aşa, oră după oră, partida de pescuit se transformă într-un curs gratuit de realizat monturi, în direct pe malul apei. Colac peste pupăză, când credeai că te-ai înţepat suficient în toate furcile caudine, „compatriotul” reuşeşte, în urma unei tentative de lansare, cel mai maiestuos şirag de bucle/noduri, demn de Cartea Recordurilor, în momentul în care îl admiri în toată măreţia lui. După mai bine de jumătate de oră de chin, timp în care nu-i dai de capăt, cedezi, epuizat, şi rupi linia.

… te uiţi la ceas. Ziua a trecut şi parcă nici n-ai apucat să pescuieşti sau poate doar ţi se pare. N-ai avut parte de vreun drill, juvelnicul e gol (ce-o să-i spună consoarta?), dar nu-i bai. Te bucuri pentru că e posibil să-i fi transmis virusul prietenului şi n-o să mai vii singur pe baltă. Totuşi mai ai vreo oră la dispoziţie să-ţi arăţi măiestria. Din reverie te trezeşte, brusc, mobilul amicului. Scurt şi la obiect: a venit soacra-n cazarmă, aşa că trebuie să ajungă mai repede acasă. Mai are totuşi timp de-o ţigară, pe care i-o ofer grăbit, pentru a apuca să curăţ cât de cât şi să strâng, în mare fugă sculele.

Aah, era să uit: şi soacră-sa adoră peştele, iar nevăsta-sa ştie că un pescar aduce peşte acasă, dacă merge la pescuit şi nu în altă parte…

… aşa că ne abatem 15 minute pe la un supermarket, să cumpărăm vreo doi crapi vii.

Şi ce dacă a uitat prietenul banii acasă, cumperi peştele pentru a-l face fericit. Doar asta contează. Sau nu?!...

Poate vrei să citesti:

http://www.blogdepescar.ro/2010/10/cazuri-intalnite-la-pescuit.html

lhttp://www.blogdepescar.ro/2011/10/un-avat-grabit-integral.html

http://www.blogdepescar.ro/2013/11/cele-mai-tari-iesiri-la-pescuit-sau.html

Povestiri pescăreşti: 1 Mai de-a-ndoaselea

Vrând-nevrând, n-am ce face şi trebuie să încep cu clasicul:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la prohibiţie, care vine nepoftită de nimeni după o pauză de câteva (exagerat de multe aici în nord) luni de iarnă, îmi să-mi vând casa, căţelul, purcelul şi să plec spre ţările calde, acolo unde viaţa subacvatică este într-o continuă mişcare de dezvoltare, iar „virusaţii” confraţi pot pune mâna la orice oră pe beţe pentru a alerga la cea mai apropiată apă, convinşi fiind că n-au decât de câştigat.

Aşadar, în această lungă pauză, pe lângă faptul că m-am (în)dopat serios cu literatură de specialitate, mai mult sau mai puţin reuşită – cărţi (de ieri şi de azi), reviste, jdemii de biţi de pagini de pe site-urile de profil -, am reuşit, bugetar strâmtorat şi cu (prea) multe alte priorităţi financiare, să-mi achiziţionez un echipament nou destinat spinning-ului (ansamblu lansetă-mulinetă), mai „profesionist” decât cele pe care le păstoream deja.

Uf, şi cât de greu calculezi AMR-ul în prohibiţie… şi dacă mai adaugi şi sculele cele noi, cărora abia aştepţi să le faci botezul, visându-le într-o continuă tensionare, ce poţi să mai zici?

Nevasta, simţindu-te cu fundu-n sus tot timpul se gândeşte că o fi apărut vreo concurentă la orizont, mai tânără şi mai „plasticată” prin anume zone, copilul nu înţelege de ce eşti tot timpul cu gura pe el, deşi e mai cuminte ca altădată, iar câinele, singurul prieten sută la sută fidel pe care-l ai, degeaba şi-a transformat coada într-un perpetuum mobile, că tot n-ai timp şi ochi pentru el. Tu, de fapt, eşti în transă aşteptând…

… 1 Mai!

Ura, se deschide oficial sezonul (şi-aşa extrem de scurt) la păstrăv!

Aduni repede tot ce ai prin truse şi „sinonimizează” a păcăleală pentru pistruiaţi, fie că e vorba de table (rotative şi oscilante), voblere sau chiar câteva silicoane (niciodată nu se ştie…). Exclus muştele, pentru că încă n-ai devenit muscar. Nu uiţi de lanseta cea nouă, care miroase a păstrăv numai când o priveşti cât e de frumoasă, dai fuga la volan şi faci o recapitulare, în gând: scule de pescuit – pus, acte (inclusiv permisul ANPA) – luat, telefon – da, benzină suficientă – la primul Peco, deci totul e ok, dar parcă lipseşte ceva… Aha, uitasem… soţia lucrează, deci „liberul” ia, vrând-nevrând, copilul cu el.

100 de kilometri de mers. Drum de munte, peisaj superb, înceţoşat de băieţii/fetiţele care parcă (cine ştie?!) şi-au luat carnetele de conducere pe la Piteşti. Mai scapi câte o înjurătură printre dinţi, cu stresul celui care plimbă un minor pe bancheta din spate şi nu se poate dezlănţui (nici măcar) verbal. Din când în când mai şi gesticulezi, de obicei cu un singur deget…

După ce drumul şi-a serbat centenarul de kilometri, Bistriţa, regina Carpaţilor Orientali, ţi se dezvăluie, şerpuind pe malul drept al şoselei. Are plânsul tulburiu, dovadă că Grinţieşul Mare e încă încărunţit, în prag de vară. Pietrosul Călimanilor la fel. Aşa că încep să mă îndoiesc de posibilitatea de a-mi expune în condiţii decente „tablele” şi „lemnele”. Deşi timpul a fost secetos de ceva vreme, n-am luat în calcul faptul că zăpada de pe piscuri nu şi-a dat ultima reprezentaţie maronie.

În fine, ajung la „bază”, la părinţi, şi mă rog la toţii sfinţii cunoscuţi sau nu, să am parte a doua zi, la debut de sezon de păstrăv, de o Bistriţă mai puţin blondă (în paranteză fie spus, perla păstrăvului, dar mai ales a lipanului, Neagra Broştenilor, administrată de Ocolul Silvic Broşteni, e încă în „refacere”, deci şi închisă cu desăvârşire pescuitului).

Şi iată că vine şi ziua cea mare. N-are rost însă să-mi stric tentativa de somn, trezindu-mă cu noaptea-n cap, deoarece apa e încă foarte rece şi nu e musai să vânezi rezultate matinale. După cea mai lunga – ca timp, bineînţeles, altfel amară şi concentrată – cafea de după iarnă, îmi încalec cei (numai) 75 CP, proaspăt rămaşi fără frâu (frâna de mâna a cedat la sosire) şi purced pe malul apei. După câte „poveşti” electrice, carbidice şi dinamitice (fiind zonă minieră) am auzit despre trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al râului, nu sunt sigur nici măcar că vreun boiştean îşi mai unduieşte mini-silueta pe aici.

Dar un pescar adevărat rămâne, în orice circumstanţă, un optimist. Chiar dacă n-are balta peşte, Măria Sa Pescarul dă vina – pe lângă ghinion – pe limpezime/turbiditate, pe presiunea atmosferică, pe Solunar, pe nivelul apei, pe cum şi-a legat şireturile sau şi-a încheiat nasturii, pe faptul că s-a bărbierit sau nu, că i-a spus unul baftă în loc de „fir întins” ş.a.m.d. (iar numărul acestor „vine” creşte direct proporţional cu creativitatea pescarului).

Ajung pe malul apei, într-un loc care i-ar face cu ochiul oricărui pescar bun „cititor”, trag maşina pe un vârf de mal, singurul disponibil din zonă, rugându-mă în gând să nu sufle vântul prea tare pentru a nu fi nevoit s-o pescuiesc, la propriu, mai târziu, şi-mi pregătesc terenul pentru altă (dez)amăgire de pescar.

Am uitat să amintesc că între timp (matusalemica perioada de iarnă şi prohibiţia) am început să colaborez cu Revista lu' peşte şi visam să descriu cel puţin un drill-motiv de pistruiat. Nu voiam să înşel încrederea celor ce mă adoptaseră, cu atât mai mult cu cât, ca fost „presar”, era pentru prima oară când puteam să scriu despre ceva ce iubeam, trecând peste nefericit-vânatele crime, violuri, jafuri…

Ajung, deci, la locul potrivit, şi observ, puţin în amonte, doi „plutaşi” care n-au nicio jenă, deşi pescuitul e legal doar la păstrăv şi numai cu momeli artificiale. Dar nerespectarea prohibiţiei nu e o noutate pe niciuna din apele României (culmea ar fi să fie exact invers!). Nerăbdător să ud prima tablă, uit cu desăvârşire că trebuia să mai scot vreo 20 de metri de fir (0.16) de pe mulinetă (mulinasem tot firul de pe bobina nou cumpărată, deşi capacitatea tamburului era ceva mai mică). În plus, după cum aveam să aflu ulterior, fiică-mea de 7 ani îşi probase măiestria de pescar prin curtea bunicilor, renunţând la lanseta de 1.65 pe care i-am cedat-o întru „convertire”, în favoarea proaspetei mele achiziţii, iar eu, neştiind, n-am mai tras cu ochiul la fir, să văd cât de bine e întins pe mulinetă.

Într-un cuvânt, la prima lansare făcută cu mâna tremurândă de atâta aşteptare, linguriţa a zburat la vreo jumătate de metru… în spatele meu, iar eu m-am pricopsit cu mama perucilor pe fir, pe care n-o văzusem nici măcar cu foarte mulţi ani în urmă, atunci când descopeream că poţi folosi mai mult de 10 metri de aţă la o partidă de pescuit. Nervos (doar pescuitul te… calmează, nu?), scap o înjurătură, tai firul, doar şi aşa era peste capacitatea tamburului şi caut prin iarbă linguriţa rotativă (nr.1), pentru a o recupera. Aud nişte scâncete în spate şi descopăr doi căţeluşi abandonaţi sub puntea unde pescuiam. Iar vârful linguriţei îl zăresc ivindu-se din ceva moale şi mirositor, pentru că nimerise tocmai acolo unde căţelandrii îşi stabiliseră „toaleta”. Nu mai înjur. Strâng din dinţi şi mă gândesc că poate aduce noroc. Aşa că las aceeaşi linguriţă rotativă, argintie cu buline roşii, să încerce să păcălească ceva. Nivelul apei nu-i deloc bun, e în creştere evidentă, iar de culoare ce să mai zic: tulbure bine de tot. Încep să lansez cât mai aproape de mal, din amonte, dar curentul puternic mă obligă la lansări oblice, perpendiculare sau în aval. Apa are cel puţin doi metri adâncime în această zonă, aşa că joc năluca la adâncimi diferite, insistând însă mai spre fundul apei, acolo unde teoretic ar trebui să am mai mari şanse în acest sezon. E mai anevoios deoarece fundul apei este neregulat, sunt multe stânci, crengi sau alte agăţători şi parcă n-aş vrea să-mi las momelile ofrandă râului. Încerc să mă amăgesc că vibraţiile nălucii vor transmite ceva acolo, în adânc, pentru că de efect vizual nu prea poate fi vorba din cauza turbidităţii.

În fine, iau la rând tot ce am la îndemână – linguriţe rotative numerele 0-2, diferite culori sau combinaţii de culori, voblere de la 2 la 5 cm, sinking, floating sau suspending, 2-3 linguri oscilante mici, câteva silicoane şi chiar şi un spinnerbait, chiar dacă e cam măricel pentru ceea ce caut eu. Rezultatul – întotdeauna acelaşi, zero barat. Mai arunc câte un ochi pe malul opus, unde au migrat „plutaşii”. Şi ei schimbă momelile din cârlige în draci, dar fără efect (la un moment dat, unul dintre ei, trecând pe lângă mine, mi-a zis că e prea devreme pentru momeli artificiale şi că n-am şanse să prind nimic cu ele; când i-am replicat că e singura metodă de pescuit „valabilă” pe acea apă în perioada de faţă, a ridicat din umeri contrariat şi a plecat mai departe).

Îmi ridic moralul, spunându-mi că peşte sigur este în apă şi că poate va sosi şi ora de masă. Perseverez încă vreo două ore, timp în care fac din nou rotaţia „(ne)prinzătoarelor” mele, şi încerc tot felul de tehnici de recuperare, unele des folosite, altele despre care abia am citit în iarnă, în fază experimentală, mulţumindu-mă să admir peisajul şi să fac o baie de soare. Această pseudofericire se încheie brusc, atunci când, din senin parcă, vântul se înteţeşte puternic, apar nori mari şi grei şi începe o furtună de toată frumuseţea. Mai arunc o dată, recuperez mai încet şi cât mai aproape de fund şi înţep… probabil nişte crengi sau o cioată, nu mai sunt curios, afară e vijelie în toată regula, fac ce am învăţat de la partenerii mei de pescuit – căţeluşii – muşc firul pentru a abandona linguriţa, dau fuga în maşina aflată încă la locul ei şi mă întorc acasă cu coada între picioare, supărat că noua mea lansetă nu a primit încă botezul peştelui.

Şi aşa s-a scris povestea unui 1 Mai nefericit, pe care aproape că l-am şters cu buretele din memorie, convins fiind că la următoarea partidă voi avea parte doar de fir(e) tensionat(e), iar lanseta cea nouă nu va rămâne nebotezată!

p.s. Un lucru am învăţat cu certitudine şi vi-l împărtăşesc şi vouă, dragi pescari, ştiind că fiecare dintre voi are cel puţin o superstiţie legată de pescuit: degeaba ungeţi artificialele cu „pastă” de căţel, nu vor deveni mai prinzătoare!:)