„… aşezaţi în mal de Orient visător şi timid, departe de tumultul lumilor inextricabil disciplinate şi dăruite muncii fără de odihnă, greu putem pătrunde-n marginile misterului care-a făcut din Ţara Soarelui Răsare una din minunile acestui secol…
…Japonia cea adevărată e o poveste inimitabilă a timpurilor moderne. Una absolut uimitoare…”
Fănuş Neagu
Cu mulţi ani în urmă – pe vremea când, ca pescar sportiv în devenire, depăşeam ucenicia epocii de lemn (adică a vergii de alun) şi pipăiam prima vargă de textolit, masivă şi grea, adusă cu greutate de pe la Chişinău – frunzărind câteva reviste aduse din Vest, de un fiu de „tirist”, descopeream termeni ca Shimano, Okuma sau Daiwa – „made in Japan”, dar nu îndrăzneam să mă văd decât în vis astfel „îmbrăcat” pe malul apei. Păstrăvii şi clenii cu care-mi împărţeam timpul liber, pasiunea (eu) şi pornirile kamikaze (ei), mai greu de atins cu dotarea respectivă, ar fi devenit, dintr-un punct de vedere situat pe una din visatele unelte, nişte biete marionete jucate de mâna unui pescar citit, echipat…
Cum nu îndrăzneam, după cum am spus, nici în gând să mă apropii prea mult de acele unelte, cu atât mai puţin aş visat că într-o bună zi (de fapt, dimineaţă), după o aruncătură de băţ de vreo 12.000 km, tălpile mele vor pipăi, pentru prima oară, asfaltul fin al Naritei, principala poartă aeriană a Japoniei, acest ultramediatizat şi, totuşi, veşnic ne(întrutotul)descoperit tărâm de legendă, care a uimit şi continuă să uimească, atât prin incredibila ascensiune economică, irepetabilă şi inimitabilă la nivelul altei naţiuni, cât şi prin psihologia individuală, care nu-şi găseşte vreo similitudine nicăieri în lume.
Cum scopul vizitei/şederii mele în ţinutul samurailor nu a fost nici pe departe pescuitul, a trebuit să mă mulţumesc, pentru început cel puţin, cu priveliştea incredibilă, aproape imposibil de redat prin cuvinte, a templelor/castelelor, a legendarelor grădini care le înconjoară, înţesate de sakura (cireşi sălbatici) înfloriţi – pentru care japonezii au un cult aparte, închinându-le chiar şi o sărbătoare naţională, în debut de primăvară, a bonsailor, îndelung cizelaţi, dar, mai ales, a apelor care le înconjoară, paradis pentru crapi (koi), care de care mai atrăgători şi mai coloraţi, pentru lebede, gâşte, raţe şi alte creaturi care iubesc apa (pescuitul fiind, bineînţeles, interzis).
Contra unei monede de 100 de yeni (cam 3,3 RON) introduse într-un automat de pe malul apei, primeai o mână de mâncare, un gen de pufuleţi pe care peştii aproape că ţi-i luau din palmă. Nu-mi venea să cred că e aievea când vedeam cum colcăie, de la cei mici, până la cei mai mari, cu gurile larg deschise, în aşteptarea bunătăţilor şi nu cred că era cineva dintre trecători – turişti şi nu numai (nu puţini la număr) – care să nu cotizeze cel puţin o monedă pentru prânzul lor. Iar eu, de pe o cu totul altă planetă picat acolo, n-am putut să nu-mi amintesc, printre altele, de lebedele din Viena, sau să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă peştii respectivi s-ar fi îmbăiat (aşa, nepăziţi) pe undeva prin România…
Shioda (1)
Iubiţi copiii, florile şi animalele este primul legământ rostit de japonezi. Şi, după cum probabil ştiţi deja, japonezii nu-şi încalcă niciodată legămintele. Poate singura „pată” vizibilă din afară şi localizată, de noi, pe obrazul lor, este pescuitul excesiv al balenelor, dar care îşi are în primul rând punctul de plecare în tradiţia de secole, iar japonezii sunt prin definiţie conservatori/tradiţionali. În plus, Japonia are una dintre cele mai puternice şi mai moderne flote maritime de pescuit din lume şi ocupă locul trei mondial în producţia de peşte.
Arhipelagul nipon (format din patru insule principale şi peste 5000 de insuliţe), scăldat de apele sărate ale Oceanului Pacific şi ale Mării Japoniei, şi-a clădit pescarii atât pentru „partea sportivă”, în special pentru pescuitul maritim, cât şi pentru – mai ales – pescuitul industrial, Japonia fiind, reamintesc, una din marile puteri în acest sens.
Shioda (2)
Pentru că nu am avut parte de o partidă de pescuit în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc, totuşi, că, dorind să-mi facă o surpriză spre sfârşitul sejurului, cumnatul meu (băştinaş – „binefăcătorul” meu în această poveste), m-a dus într-o zi pe un pârâu de munte (în apropiere de Nagano, locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1998) administrat de o firmă particulară şi populat cu păstrăvi din crescătoria proprie, din acelaşi lot de vârstă, astfel încât capturile difereau doar ca număr, greutatea peştilor fiind de 500-600 g.
O zi de pescuit costa echivalentul în yeni a 25 USD, taxa acoperind şi închirierea lansetei şi contravaloarea nadei (icre de somon). Am fost părtaş, aşadar, la un pescuit care în România este de mai mult timp interzis (pescuitul salmonidelor este permis doar cu momeli artificiale). În plus, păstrăvul, odată prins, se lua obligatoriu acasă, fiind interzisă eliberarea lui. Interesant mi s-a părut şi faptul că în faţa restaurantului firmei respective, de pe malul pârâului, era amenajată o fântână arteziană, cu adâncimea apei de două palme, plină cu păstrăvi din aceeaşi crescătorie, de aceeaşi talie ca şi cei din pârâu, „liberi” la pescuit şi, din ce am observat, destul de flămânzi, deci şi mai uşor de prins. Aici se jucau de obicei copiii şi/sau reprezentantele sexului slab (frumos?!). Diferenţa consta în faptul că păstrăvii prinşi aici, spre deosebire de cei din pârâu, trebuiau plătiţi din nou, în momentul luării (obligatoriu!) acasă, iar sumele nu erau deloc simbolice.
Shioda (3)
Din nefericire pentru mine, după numai vreo două ore de plescăit pe după pietre/stânci, interval de timp în care am păcălit vreo trei păstrăvi, doamnele noastre însoţitoare (soţia & cumnata), neimplicate în această acţiune, s-au plictisit şi au început un adevărat bombardament de apropo-uri, menite să mă facă să-mi abandonez preocuparea. Şi, după cum probabil ştiţi şi domniile voastre, vrând-nevrând, prin diferite tertipuri, doamnele ies mai mereu învingătoare.
Am luat, aşadar, juvelnicul cu cei trei păstrăvi şi, cum şi nepoata mea prinsese doi la fântâna arteziană (dintre cei „cu plată”), spiritul meu „economicos” pur românesc m-a împins să-i propun cumnatului meu (în condiţiile în care, vă reamintesc, peştii erau identici şi, mai mult, nimeni nu te păzea sau nu-ţi avea grija, bazându-se tocmai pe tradiţionala corectitudine japoneză) să arunce şi cei doi peşti în juvelnicul meu, pentru a dribla a doua taxă.
Să vă mai spun că (după ce, bineînţeles, m-a refuzat categoric) abia mi-a mai vorbit până seara, când acei păstrăvi au acoperit grătarul din curte şi deja „ascunsese” câteva pahare de saké?
Aşadar, în periplul meu japonez, n-am prea avut parte de „acţiune” în pescuit, dar am descoperit, pe lângă multe altele, ce înseamnă corectitudinea şi respectul ridicate spre cote inimaginabile pentru noi.
Până data viitoare, sayonara!
p.s. de vreo trei ani, cumnatul meu s-a mutat cu viţel, cu purcel, în Australia. Să fie un semn că voi avea ocazia să pescuiesc (şi) pe urmele lui Rex Hunt???
