La mulţi ani 2011!!!

Aho, aho,
Iubiţi pescari
Băieţi buni şi gospodari,
Daţi-vă lângă lansete 

Şi-ascultaţi pe îndelete
O urare (pe degeaba)
Lung lansată din Suceava:
Noul An să vă aducă
Numai trofee de ştiucă
Crapi săriţi de 10 kile
Iar şalăi - numai namile.
Somni cu ochiul cât o minge

Şi-avaţi să nu-i poţi împinge
Când în râu le redai traiul...
Cleni să sperie alaiul
Dimprejur, de gură cască...
Liber des de la nevastă,
Scule fără de sfârşit
Doar de firmă - negreşit.
Iar la dracii de setcari
Să le-aducă Domnul pari
Pe după cap, cât mai mulţi,
Peşti în plase - nici marunţi,
Brăţărici la antebraţe
Dureri acute de maţe...
Şi-nchei această urare
De aici, din depărtare,
Cu gândul tot la peştani!
LA ANU' ŞI LA MULŢI ANI!!!!


Sărbători fericite!!!

Cu nălucile pe râuri. Spinning în plin „cuptor”

 Deşi suntem în plină iarnă, cum omul gospodar îşi face iarna car, iar vara sanie, vă invit să ne amintim câte ceva din clipele petrecute pe malurile râurilor în căutarea răpitorilor.

Pentru împătimiţii spinningului pe apele curgătoare (publice), vara (sfârşitul perioadei de prohibiţie pe majoritatea apelor publice şi pentru majoritatea speciilor de peşte) a debutat cum se poate mai prost – ploi foarte însemnate cantitativ, implicit creşteri puternice ale debitelor râurilor (la care se adaugă turbiditatea excesivă), cu inundaţii în mai multe locuri din ţară, urmate de zile întregi de caniculă, care au dat peste cap atât activitatea normală din această perioadă a peştilor, cât şi îndelung visatele partide de pescuit. În plus, vremea anormal de rece din perioada de prohibiţie a făcut ca multe specii de peşti să „amâne” depunerea icrelor până în acest început de vară, despre care amintim, în consecinţă partenerii noştri de relaxare aflându-se angrenaţi în cu totul alte activităţi decât îndoirea lansetelor.

Pe de altă parte, după ce ne-am bucurat de ceva linişte în primăvară, în căutarea ştiucii, al cărei sezon de pescuit s-a deschis în aprilie, aproape în acelaşi timp cu interdicţia de a pescui celelalte specii, de data aceasta o partidă de spinning pe râu(ri) înseamnă de cele mai multe ori un veritabil slalom printre zecile de lansete „de fund”, care vizează în special crapul, dar şi mreana sau somnul (am numărat recent, sincer, vreo 20 de lansete puse de doi „pescari” pe o lungime a malului de peste o sută de metri!!!).

Dacă mai adăugăm încălzirea apei, deci luarea cu asalt a râurilor de dis de dimineaţa până seara târziu a doritorilor de scăldat – arhisuficienţi numeric – avem tabloul complet al unui spinning de vară, mai degrabă chinuit decât dătător de relaxare şi de… prăzi.

Lăsând la o parte toate aceste neajunsuri, cu care pescarii sportivi au început de ceva timp să se obişnuiască (includ aici şi Legea pescuitului, redactată mai mult să zăpăcească pescarii, o adevărată minge de ping-pong, schimbată anual după interese de moment, „paletată” de la ANPA, la asociaţiile de pescari, la RNP etc. şi viceversa, dar, ce-i mai important, încălcată în mod constant chiar de către unii dintre cei care trebuie să vegheze la aplicarea ei), să încercăm să descoperim secretele unei partide de spinning reuşite, pe apele curgătoare.

Deşi mai degrabă sfârşitul verii/începutul toamnei dau rezultate mai bune pe râuri cu mai toţi răpitorii (se ştie că ştiuca e mai activă odată cu căderea primelor brume), când ne referim la „artificiale”, fireşte, chiar şi în luna iulie putem avea rezultate notabile, fiind însă în primul rând dependenţi de nivelul şi turbiditatea apelor în care pescuim (amintesc aici un alt „cancer” al râurilor, cu dezvoltare extrem de rapidă şi de agresivă în acelaşi timp – prezenţa balastierelor, cu activitate susţinută aproape 24 de ore pe zi şi timp de cel puţin 6 zile pe săptămână – apa cât de cât limpede fiind pe cale de dispariţie, dacă nu chiar dispărută deja).

Cleanul, deşi nu în totalitate răpitor, este cu siguranţă partenerul cel mai întâlnit al iubitorilor de spinning pe ape curgătoare. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că este răspândit, practic, în toate râurile din ţară, din zonele cele mai joase şi mâloase, până-n albiile pietroase ale apelor de munte, dar şi pentru că este un peşte deosebit de activ, pe întreg parcursul anului.

Deşi vara exemplarele mari sunt mari iubitoare de fructe (vişine, cireşe, dude) şi de insecte (cosaşi, lăcuste, greieri), nici nălucile din trusa noastră nu sunt de aruncat, fie că e vorba de voblere (floating, în principal, ce pot imita peşti sau insecte, până la 2,5-3 cm), rotative (nr.0-2) sau, mai rar, oscilante mici. De asemenea şi pescuitul la buldo poate avea un real succes în această perioadă, cu condiţia ca apa să fie cât mai limpede. Turbiditatea de care aminteam mai sus ne poate fi de ajutor în pescuitul speriosului clean, cu condiţia să nu fie excesivă.

Având în vedere nevoia sa permanentă de siguranţă, îl vom căuta în cele mai „rele” locuri, chiar dacă riscul de a mai face o gaură în buget – respectiv de a mai oferi ofrandă râului o bijuterie din colecţia de năluci – este iminent: printre crengile copacilor căzuţi în apă, de-a lungul aliniamentelor de pietre/stânci dinspre maluri sau din larg, pe lângă/pe după buşteni etc., adică oriunde şuvoiul de apă îi aduce hrană, dar are şi un loc de refugiu sigur.  

Avatul este de departe cel mai spectaculos peşte al sezonului. Cursele şi atacurile sale incredibile, realizate chiar sub ochii noştri, indiferenţa cu care ne tratează cel mai adesea, nu fac decât să ne sporească dorinţa de a-l vedea cât mai curând… fotografiat alături de noi. Aflat într-o permanenţă hărţuire a bancurilor de obleţi, avatul, în cârdăşie cu confraţii săi, atacă oriunde-şi întâlneşte prada, de la câţiva centimetri de mal, până spre curenţii (mai) puternici dinspre mijloc, iar prezenţa sa ori locurile unde trebuie să-l căutăm sunt, în această perioadă a anului, mai mult decât evidente.  Dezavantajul este dat de faptul că spre deosebire de clean, aspius-ul are o arie de răspândire mai scăzută, aşa că mulţi dintre pescarii care-l caută în mod special au de bătut mulţi kilometri pentru a-l întâlni.

Nălucile care dau rezultate bune în această perioadă sunt în general cele care lucrează în straturile superficiale ale apei sau chiar la suprafaţă, fie că e vorba de voblere, rotative, oscilante sau chiar plastice moi (în general în combinaţii alb-argintii, care să imite cât mai bine hrana preferată - obleţii). Se pot folosi de asemenea, cu succes, streamere, singure sau în combinaţie cu una din nălucile sus-amintite. În privinţa dimensiunilor acestora, ele nu trebuie exagerate, însă, căutând exemplare capitale, nici minimizate (rotative nr.2-4, oscilante 8-15g, voblere 3-9 cm, shaduri 5-10cm).  

Ştiuca este şi ea un răpitor deosebit de spectaculos şi de vorace căutat cu predilecţie de foarte mulţi iubitori de spinning (cine nu visează la celebrele-i „lumânări”?), dedicându-i-se, cu siguranţă, mii de pagini până în prezent. Este prezentă pe aproape toate râurile colinare şi de şes, în aval de zona mrenei (ce-i drept, excluzând Dunărea, rar se mai întâlnesc exemplare capitale, preponderând mârliţele în jur de 1 kg).

Faptul că în această perioadă resursele de „mărunţiş” din apă sunt încă arhisuficiente, nălucile noastre nu vor avea acelaşi succes ca atunci când se apropie sezonul rece. În plus, în această perioadă dinţoasa preferă să-şi urmărească virtualele prade de la adăpostul culcuşului (stuf, crengi etc.), stabilindu-şi câmpul de acţiune pe distanţa câtorva metri împrejur. Doar odată cu toamna, când hrana se împuţinează, începe să se aventureze tot mai departe, în larg. Ştiind acest lucru, este vitală descoperirea „cuibului” său pentru că, odată realizat acest lucru, îi este greu să reziste să nu atace nălucile pe care i le vom (tot) prezenta cu încăpăţânare.

Unii spun că oscilantele sunt campioanele ştiucăritului. Alţii că voblerele. Fiecare cu argumente solide. Cert este că atacând aproape orice mişcă în/pe apă (peşti, broaşte, rozătoare, păsări, insecte chiar) şi de dimensiuni uriaşe (până spre mărimea corpului propriu), nu cred că putem realiza un clasament strict pe această temă (să nu omitem rotativele şi plasticele moi). Putem doar face selecţia pentru a scăpa de atacurile mârliţelor, folosind năluci care par uriaşe la prima vedere, dar care-şi pot demonstra capacităţile de a ne aduce captura visurilor.

Şalăul, ţinta pescarilor de răpitor pe multe lacuri, este, din nefericire, tot mai rar pe majoritatea râurilor, pe unele dispărând complet, probabil datorită faptului că manifestă o sensibilitate ridicată la condiţiile de mediu în comparaţie cu alţi peşti.

Iubitor de adâncuri, în primul rând datorită sensibilităţii aparatului vizual, şalăul va fi căutat cu predilecţie în aceste locuri mai ales în zilele însorite. Spre seară şi în zilele înnourate îşi face prezenţa atacându-şi prada şi între ape sau, mai rar, spre suprafaţă.

Rezultatele cele mai bune s-au obţinut în special prin folosirea shad-urilor sau a grub-urilor (7-10 cm), în culori cât mai naturale pe apă limpede şi cât mai contrastante sau de nuanţe fluorescente pe ape tulburi. Pot fi încercate şi voblere, care trebuie însă jucate cât mai aproape de fundul albiei, crescând astfel şi riscul de agăţare.

Ca o particularitate, trebuie amintit faptul că în cazul de faţă tehnica de prezentare a nălucilor (şi mă refer în primul rând la silicoane) trebuie stăpânită aproape cu desăvârşire, şalăul fiind mai greu de înşelat decât confraţii săi (excepţie face, poate, avatul, cu toanele sale fiind foarte greu de înţeles de către pescari).

Somnul, uriaşul apelor noastre, îşi găseşte tot mai greu loc pe râuri. Gropanele sunt tot mai puţine, iar acolo unde există braconierii atacă fără milă. Somoteii înşişi îşi fac tot mai rar apariţia în locuri care pe vremuri erau consacrate. În această perioadă somnul se hrăneşte cu preponderenţă noaptea, mai rar dis de dimineaţă şi aproape deloc pe canicula zilei. Fiind un „pipăitor” al fundului apei, pe care-l părăseşte mai ales noaptea, când iese la vânat şi se lasă, de multe ori, plimbat ca un trunchi de copac la suprafaţă,  trebuie să-i răspundem cu un pescuit adecvat (mulţi sunt de părere că spinning-ul, în cazul somnului, nu are nici pe departe rezultatele pescuitului cu momeli naturale, vii sau moarte – peştişori, broaşte, lipitori, scoici, coropişniţe etc.), în general cu plastice moi mari şi armate cu jiguri mai grele şi voblere sinking. Dar cum şi în pescuit totul este relativ, regulile sunt scrise pentru a fi încălcate sau contrazise (personal, somnul „carierei” de până acum a atacat o rotativă Blue Fox nr.2, pe cădere, destinată avatului?!). 

Am lăsat la urmă bibanul, Cenuşăreasa râurilor noastre, atunci când vorbim de răpitori. Pofta nestăpânită de a ataca, activitatea de care dă dovadă când toţi ceilalţi peşti răpitori lâncezesc, nu fac doi bani în ochii majorităţii pescarilor. De ce? Răspunsul este simplu: deşi un peşte extrem de frumos, luptător, gustos (pentru gurmanzi), bibanul nu face nici pe departe subiectul vreunui vis de pescar(i), datorită taliei sale insignifiante raportate la ceilalţi răpitori (să mai zică cineva că dimensiunea nu contează…). Şi când spun asta mă refer la pescarul sportiv de rând, nu la cel de competiţie, pentru că acolo bibanul îşi are feliuţa lui.

Şi bibanul face parte din categoria „mereu flămând”, atacând aproape orice în materie de năluci, chiar dacă sunt comparabile sau chiar depăşesc uneori talia urmăritorului. După şalău, bibanul este următorul mare iubitor de plastice (cu twister-ele pe primul loc), chiar dacă, repet, atacă cu succes orice nălucă. Cum „mărunţişul” ce-i serveşte ca hrană este localizat, în această perioadă călduroasă, cât mai aproape de maluri, tot acolo vom încerca şi noi să-i stârnim poftele.

Bineînţeles că materialul de faţă (re)prezintă doar câteva cuvinte despre ceea ce ar însemna un spinning de caniculă, pe tot mai greu încercatele noastre râuri. Perioada la care facem referire este, prin excelenţă, supusă celor mai grele încercări meteorologice (schimbări dese şi bruşte de presiune atmosferică, variaţii ample de temperatură, furtuni violente, variaţii ale nivelului apei, turbiditate în general crescută ş.a.m.d.).

Iar încheierea nu poate cuprinde decât deja, de-acum, cunoscuta propoziţie: prinde, fotografiază, eliberează!

p.s. Din cauza „îmbârligăturilor” anuale ale (pseudo)politicului în absolut orice domeniu de (ne)activitate, inclusiv pescuitul sportiv, am omis, cu bună ştiinţă, prezentarea păstrăvului din acest material dedicat spinning-ului (lipanul este „dedicat” muscarilor). Ambiguitatea legislatorului – care-şi urmăreşte doar interesele - este clar intenţionată, pescarul sportiv este (cel puţin la nivel legislativ) umilit, iar celebrul, de acum, protocol ANPA-RNP (în care primii spun că poţi pescui doar cu permisul lor pe orice apă publică, iar secunzii te taxează cu nonşalanţă la zi), cu prevederi „înceţoşate”, când primii spun „hăis”, iar ceilalţi „cea”, nu face decât să ridice la nivel de culme nepăsarea şi nesimţirea celor aleşi, numiţi şi, mai ales, plătiţi să se ocupe cu bunul şi firescul mers al pescuitului sportiv în România.

Spinning spectacol – năluci de suprafaţă

Pentru că majoritatea pescarilor consideră fly-fishingul (pescuitul cu muşte artificiale) drept cea mai spectaculoasă metodă de pescuit, spinningul ţine şi el ştacheta ridicată, prin folosirea voblerelor de suprafaţă – popper-e, stickbaits-uri, propbaits-uri, crawler-e – atacurile răpitorilor fiind şi în acest caz vizibile în toată splendoarea lor. Şi ce poate fi mai plăcut pentru un împătimit al pescuitului, decât să vadă „dorsalele” spintecând luciul apei în urmărirea nălucii sau „monstruleţul” irumpând pur şi simplu din adâncuri, luându-te cel mai adesea prin surprindere?

Echipament

Pentru acest stil de pescuit, avem nevoie de un echipament uşor, compus dintr-o lansetă (2,10 – 2, 40m) ceva mai rigidă, cu acţiune de vârf, deoarece tehnicile de recuperare solicită vârful lansetei din plin şi o mulinetă de clasă medie – 2500, de exemplu (vorbind la general, „ajustările” făcându-se mai apoi pentru un pescuit dedicat).

Pescuit prin Ţara Soarelui Răsare

„… aşezaţi în mal de Orient visător şi timid, departe de tumultul lumilor inextricabil disciplinate şi dăruite muncii fără de odihnă, greu putem pătrunde-n marginile misterului care-a făcut din Ţara Soarelui Răsare una din minunile acestui secol…
…Japonia cea adevărată e o poveste inimitabilă a timpurilor moderne. Una absolut uimitoare…”

                                                                                Fănuş Neagu

Cu mulţi ani în urmă – pe vremea când, ca pescar sportiv în devenire, depăşeam ucenicia epocii de lemn (adică a vergii de alun) şi pipăiam prima vargă de textolit, masivă şi grea, adusă cu greutate de pe la Chişinău – frunzărind câteva reviste aduse din Vest, de un fiu de „tirist”, descopeream termeni ca Shimano, Okuma sau Daiwa – „made in Japan”, dar nu îndrăzneam să mă văd decât în vis astfel „îmbrăcat” pe malul apei. Păstrăvii şi clenii cu care-mi împărţeam timpul liber, pasiunea (eu) şi pornirile kamikaze (ei), mai greu de atins cu dotarea respectivă, ar fi devenit, dintr-un punct de vedere situat pe una din visatele unelte, nişte biete marionete jucate de mâna unui pescar citit, echipat…

Cum nu îndrăzneam, după cum am spus, nici în gând să mă apropii prea mult de acele unelte, cu atât mai puţin aş visat că într-o bună zi (de fapt, dimineaţă), după o aruncătură de băţ de vreo 12.000 km, tălpile mele vor pipăi, pentru prima oară, asfaltul fin al Naritei, principala poartă aeriană a Japoniei, acest ultramediatizat şi, totuşi, veşnic ne(întrutotul)descoperit tărâm de legendă, care a uimit şi continuă să uimească, atât prin incredibila ascensiune economică, irepetabilă şi inimitabilă la nivelul altei naţiuni, cât şi prin psihologia individuală, care nu-şi găseşte vreo similitudine nicăieri în lume.

Castelul Matsumoto

Cum scopul vizitei/şederii mele în ţinutul samurailor nu a fost nici pe departe pescuitul, a trebuit să mă mulţumesc, pentru început cel puţin, cu priveliştea incredibilă, aproape imposibil de redat prin cuvinte, a templelor/castelelor, a legendarelor grădini care le înconjoară, înţesate de sakura (cireşi sălbatici) înfloriţi – pentru care japonezii au un cult aparte, închinându-le chiar şi o sărbătoare naţională, în debut de primăvară, a bonsailor, îndelung cizelaţi, dar, mai ales, a apelor care le înconjoară, paradis pentru crapi (koi), care de care mai atrăgători şi mai coloraţi, pentru lebede, gâşte, raţe şi alte creaturi care iubesc apa (pescuitul fiind, bineînţeles, interzis).

Crapi la Matsushiro

Contra unei monede de 100 de yeni (cam 3,3 RON) introduse într-un automat de pe malul apei, primeai o mână de mâncare, un gen de pufuleţi pe care peştii aproape că ţi-i luau din palmă. Nu-mi venea să cred că e aievea când vedeam cum colcăie, de la cei mici, până la cei mai mari, cu gurile larg deschise, în aşteptarea bunătăţilor şi nu cred că era cineva dintre trecători – turişti şi nu numai (nu puţini la număr) – care să nu cotizeze cel puţin o monedă pentru prânzul lor. Iar eu, de pe o cu totul altă planetă picat acolo, n-am putut să nu-mi amintesc, printre altele, de lebedele din Viena, sau să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă peştii respectivi s-ar fi îmbăiat (aşa, nepăziţi) pe undeva prin România…

Shioda (1)

Iubiţi copiii, florile şi animalele este primul legământ rostit de japonezi. Şi, după cum probabil ştiţi deja, japonezii nu-şi încalcă niciodată legămintele. Poate singura „pată” vizibilă din afară şi localizată, de noi, pe obrazul lor, este pescuitul excesiv al balenelor, dar care îşi are în primul rând punctul de plecare în tradiţia de secole, iar japonezii sunt prin definiţie conservatori/tradiţionali. În plus, Japonia are una dintre cele mai puternice şi mai moderne flote maritime de pescuit din lume şi ocupă locul trei mondial în producţia de peşte.

Arhipelagul nipon (format din patru insule principale şi peste 5000 de insuliţe), scăldat de apele sărate ale Oceanului Pacific şi ale Mării Japoniei, şi-a clădit pescarii atât pentru „partea sportivă”, în special pentru pescuitul maritim, cât şi pentru – mai ales – pescuitul industrial, Japonia fiind, reamintesc, una din marile puteri în acest sens.

Shioda (2)

Pentru că nu am avut parte de o partidă de pescuit în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc, totuşi, că, dorind să-mi facă o surpriză spre sfârşitul sejurului, cumnatul meu (băştinaş – „binefăcătorul” meu în această poveste), m-a dus într-o zi pe un pârâu de munte (în apropiere de Nagano, locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1998) administrat de o firmă particulară şi populat cu păstrăvi din crescătoria proprie, din acelaşi lot de vârstă, astfel încât capturile difereau doar ca număr, greutatea peştilor fiind de 500-600 g.

O zi de pescuit costa echivalentul în yeni a 25 USD, taxa acoperind şi închirierea lansetei şi contravaloarea nadei (icre de somon). Am fost părtaş, aşadar, la un pescuit care în România este de mai mult timp interzis (pescuitul salmonidelor este permis doar cu momeli artificiale). În plus, păstrăvul, odată prins, se lua obligatoriu acasă, fiind interzisă eliberarea lui. Interesant mi s-a părut şi faptul că în faţa restaurantului firmei respective, de pe malul pârâului, era amenajată o fântână arteziană, cu adâncimea apei de două palme, plină cu păstrăvi din aceeaşi crescătorie, de aceeaşi talie ca şi cei din pârâu, „liberi” la pescuit şi, din ce am observat, destul de flămânzi, deci şi mai uşor de prins. Aici se jucau de obicei copiii şi/sau reprezentantele sexului slab (frumos?!). Diferenţa consta în faptul că păstrăvii prinşi aici, spre deosebire de cei din pârâu, trebuiau plătiţi din nou, în momentul luării (obligatoriu!) acasă, iar sumele nu erau deloc simbolice.

Shioda (3)

Din nefericire pentru mine, după numai vreo două ore de plescăit pe după pietre/stânci, interval de timp în care am păcălit vreo trei păstrăvi, doamnele noastre însoţitoare (soţia & cumnata), neimplicate în această acţiune, s-au plictisit şi au început un adevărat bombardament de apropo-uri, menite să mă facă să-mi abandonez preocuparea. Şi, după cum probabil ştiţi şi domniile voastre, vrând-nevrând, prin diferite tertipuri, doamnele ies mai mereu învingătoare.

Am luat, aşadar, juvelnicul cu cei trei păstrăvi şi, cum şi nepoata mea prinsese doi la fântâna arteziană (dintre cei „cu plată”), spiritul meu „economicos” pur românesc m-a împins să-i propun cumnatului meu (în condiţiile în care, vă reamintesc, peştii erau identici şi, mai mult, nimeni nu te păzea sau nu-ţi avea grija, bazându-se tocmai pe tradiţionala corectitudine japoneză) să arunce şi cei doi peşti în juvelnicul meu, pentru a dribla a doua taxă.

Să vă mai spun că (după ce, bineînţeles, m-a refuzat categoric) abia mi-a mai vorbit până seara, când acei păstrăvi au acoperit grătarul din curte şi deja „ascunsese” câteva pahare de saké?

Aşadar, în periplul meu japonez, n-am prea avut parte de „acţiune” în pescuit, dar am descoperit, pe lângă multe altele, ce înseamnă corectitudinea şi respectul ridicate spre cote inimaginabile pentru noi.

Până data viitoare, sayonara!

p.s. de vreo trei ani, cumnatul meu s-a mutat cu viţel, cu purcel, în Australia. Să fie un semn că voi avea ocazia să pescuiesc (şi) pe urmele lui Rex Hunt???

Spinning la biban – mic îndreptar

Despre biban (Perca fluviatilis) s-au scris, poate, până în momentul de faţă, sute de pagini. Cu toate astea, întotdeauna se poate adăuga ceva nou sau se poate (re)aminti câte ceva interesant din literatura de specialitate. Astfel că nu o să mai creionez nimic despre răspândirea lui – cvasicunoscută printre pescari – sau despre aspectul său, inconfundabil de altfel, ci o să încerc să punctez doar câteva aspecte legate strict de pescuitul său cu momeli artificiale, pentru că pe bibanii mici, de exemplu, i-aţi întâlnit suficient de des înghiţindu-vă cârligele, la staţionar, când „planificarea” spunea că ar fi trebuit să prindeţi altceva…

Poate că (şi) datorită faptului că nu atinge talia impresionantă a niciunui alt peşte răpitor din România (deşi ca frumuseţe se poate bate oricând, cu şanse reale de câştig, cu orice „conlocuitor”), bibanul nu este suficient de respectat de pescari, fie ei şi sportivi, chiar dacă agresivitatea sa deosebită ne poate salva atunci când linguriţele, voblerele sau twisterele nu atrag atenţia cleanului, avatului, şalăului sau ştiucii. În plus, bibanul, pe lângă faptul că este răspândit atât în râuri (până spre zona scobarului), cât şi în lacuri, are avantajul de a rămâne destul de activ şi pe timpul iernii, atunci când marea majoritate a peştilor intră în hibernare. Vara, bibanul se hrăneşte cu predilecţie ziua, în grupuri, în ape nu prea adânci, aflându-se într-un permanent du-te - vino din larg până la mal şi viceversa. Exemplarele mari (de undeva de la 400-500g în sus bibanii pot fi consideraţi deja mari) sunt solitare, ascunzându-se în principiu în locuri greu accesibile, de unde îşi pândesc potenţialele prade (inclusiv confraţii bibani mai mici). Primăvara şi toamna, când temperatura apei se schimbă în permanenţă, este un moment foarte bun pentru pescuitul bibanilor mari care migrează (din)spre liniştea apelor adânci.

Voblerele folosite la pescuitul bibanului sunt în general de mici dimensiuni (în general 2,5 – 5 cm, maxim 7 cm), dar nu există o regulă strictă în această privinţă pentru că de multe ori, căutând alţi „dinţoşi” prin apă, de talie incomparabilă cu a bibanului, şi folosind implicit voblere de dimensiuni mari (10-15 cm), ne trezim „atacaţi” de furia vreunui biban comparabil, în centimetri, cu lungimea voblerului.

Biban de Roscani

Cum culorile sau combinaţiile de culori ale acestora acoperă o paletă extrem de amplă, pare dificil de realizat un clasament al acestora, deci şi alegerea noastră se poate dovedi mai puţin facilă. Totuşi, observând peştişorii care-i servesc ca hrană în apa respectivă, dar şi luminozitatea apei, putem lua o decizie în privinţa culorii preferate (şi din această cauză trusa unui împătimit de spinning trebuie să conţină, pentru a avea de unde experimenta, cât mai multe voblere, acoperind o paletă cât mai amplă de culori şi combinaţii de culori, iar din punctul de vedere al evoluţiei lor - atât suspending, cât şi sinking sau floating).

Folosirea plasticelor moi (twistere în special) aduce, ca şi în cazul şalăului, rezultate dintre cele mai bune în pescuitul bibanului. În plus acestea au mai multe avantaje: în primul rând, faptul că sunt mai ieftine în comparaţie cu voblerele, de exemplu; apoi gama aproape interminabilă de forme şi culori, din care putem alege şi experimenta modelele care credem că sunt compatibile cu mediul în care pescuim; un alt avantaj este polivalenţa metodelor de pescuit pe care le putem folosi cu acestea (pescuit de adâncime, de suprafaţă, între ape, în zone „periculoase”, în care voblerele şi linguriţele ar deveni pradă uşoară agăţătorilor, în curent puternic sau chiar pe verticală, în apele foarte adânci) – în acest caz, un rol important revenind alegerii jigului potrivit, dar şi tehnicii de recuperare pe care o adoptă pescarul.

Fie ele rotative (cel mai adesea folosite) sau oscilante, în general de mici dimensiuni (nr. 0-2 în cazul primelor, maxim 5 cm la oscilante), linguriţele s-au dovedit şi se dovedesc a fi şi în cazul bibanului unele dintre cele mai eficiente năluci. Adăugarea unor fire (pene) roşii la capăt, deasupra ancorei, este un element important deoarece se spune că bibanul vânează ciupind înotătoarele victimei, până le rupe şi peştele se scufundă, astfel că în marea majoritate a cazurilor este atras de culoarea roşie. Dacă în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat se amintea în general de „argintiu” – pentru timp înnourat şi/sau apă cu turbiditate crescută, auriu şi arămiu pentru zilele însorite, în momentul de faţă se pot găsi în magazinele de specialitate linguriţe dintr-o gamă impresionantă de culori/combinaţii de culori, fluorescente, mate sau lucioase, pescarului nemairămânându-i decât partea ludică şi experimentală în alegerea acestora.

Fie că e vorba de voblere, twistere sau blinkere, sunt câteva reguli care trebuie respectate, în general, vizavi de „evoluţia” acestora în funcţie de condiţiile climaterice. Când apa este încă foarte rece (începutul primăverii, sfârşitul toamnei, iarna), vom alege din trusă în principal „scufundătoarele”, pentru că trebuie să recuperăm cât mai aproape de fundul albiei, chiar dacă riscul de agăţare sporeşte. Pe apă caldă, cum este vara, când bibanii devin mai activi (şi când au şi hrană la discreţie) - din contră, evoluţia nălucilor trebuie să se apropie cât mai mult de luciul apei, în unele cazuri (la folosirea popper-elor) chiar deasupra lui (mai bine spus tangenţial). Toamna este şi pentru pescuitul bibanului, ca în cazul majorităţii răpitorilor, anotimpul cel mai prielnic, cu atât mai mult cu cât acum avem parte de activitate în toate straturile apei, deci putem (re)activa tot arsenalul de năluci şi de… cunoştinţe acumulate.

În privinţa sculelor de pescuit folosite, dacă ne dedicăm exclusiv bibanului, ignorând celelalte specii din apa respectivă care ne-ar putea tensiona firele şi lansetele, atunci cuvântul de ordine e fineţe, astfel că un echipament, format dintr-o lansetă medium-light sau light (în funcţie de apa pe care pescuim – lac, râu mare sau râu de dimensiuni reduse), cu o putere de aruncare de maxim 20 g, însoţită de o mulinetă uşoară, cu o capacitate redusă a tamburului (având în vedere că folosim monofilament de 0,14 – 0,16, maxim 0,18 mm), este potrivit pentru acest gen de pescuit. În cazul în care pescuind la biban, ne propunem totuşi să nu ratăm vreun „rătăcit” de avat sau şalău ori vreo cumătră ştiucă chipeşă şi dinţoasă, putem opta pentru un echipament puţin mai greu, alegând în primul rând un fir mai gros şi, implicit, mai rezistent. Apariţia cleanului în zona noastră de bibaniadă nu necesită, după părerea mea, nicio intervenţie asupra firului, având în vedere că şi pescuitul lui este unul de fineţe, în pofida taliei sale mult mai impresionante decât a bibanului, în genere.

Chiar dacă majoritatea pasionaţilor de spinning caută în general peştii răpitori care ocupă spaţii mai ample în fotografii, pescuind mai mult din întâmplare bibanul (excluzând de aici competiţiile organizate la pescuitul răpitorilor, unde şi îşi are şi el propria „felie”), sper ca acest scurt material să vă fie de folos.

Urându-vă „fire întinse, vă reamintesc că dimensiunea legală de la care poate fi reţinut bibanul este de 12 cm (minim 15 cm cea… sportivă), iar acelor pescari „staţionari” pe care bibăneii îi scot din sărite atunci când le strică momeala din cârlige, ba le şi mai înghit, le transmit rugămintea să devină mai calmi, să încerce eliberarea „puilor” în apă şi să renunţe la aruncarea lor pe maluri…  

Cleanul – cel mai bun prieten al pescarului

Deşi primii paşi în pescuitul „adevărat” (abandonarea plutăritului după minusculii boişteni) i-am făcut alături de păstrăvi, cu care am rămas încă prieten, chiar dacă ne vizităm din ce în ce mai rar şi, din nefericire, ajung tot mai puţini la întâlniri, în devenirea mea (şi, cu siguranţă, a altor mulţi pescari), cleanul s-a alăturat periplelor mele încă din copilărie, dovedindu-şi până în ziua de azi fidelitatea, în toate momentele în care ceilalţi peşti mă tratau cu indiferenţă.

Faptul că îl întâlnim încă din Dunăre şi ne însoţeşte (tot mai) sus, aproape în creierul munţilor – în împărăţia păstrăvului şi a lipanului - împărţindu-şi tot mai des zona de dominaţie cu cea a păstrăvului (acesta din urmă fiind mult mai afectat de poluare, modificări climatice, configuraţia albiei ş.a.m.d.), nu face decât să demonstreze, o dată în plus, că prietenul clean este, cu siguranţă, specia de peşte care ne aruncă întotdeauna un colac de salvare, atunci când restul „locatarilor” din râuri sunt în somn profund.

Datorită incredibilei sale adaptabilităţi, de mediu (de la albiile nisipos-mâloase, străbătute de ape tulburii şi line, până la cele „pietruite”, cu ape reci, limpezi şi rapide), de hrană (cleanul fiind campion în acest sens, cu, probabil, cea mai variată gamă alimentară dintre toate speciile din zona noastră, de la fructe, cereale, la viermişori, râme, larve, lipitori, insecte, peştişori, broscuţe etc.), de climat (fiind unul dintre puţinele specii ce rămân active pe tot parcursul anului calendaristic), dar şi a complexităţii metodelor de pescuit sportiv care pot fi folosite în capturarea sa, tocmai datorită acestei game alimentare foarte variată, (practic toate metodele, clasice sau moderne – cu pluta, la fund, „pipăit”, la muscă, spinning etc.) cleanul ar putea deveni oricând, cu cinste, subiectul unei teze de doctorat în domeniul pescuitului.    

În sezonul rece, iarna, pe râurile pe care apa nu îngheaţă (în totalitate), cleanul rămâne unul dintre puţinii parteneri (cât de cât) activi, atât pentru adepţii spinningului – cu menţiunea că în acest sezon cleanul se hrăneşte de obicei pe fundul albiei sau cât mai aproape de el, deci riscurile legate de agăţarea şi pierderea nălucilor, căutându-l, devin simţitor mai mari decât în sezonul cald, când îl căutăm la/spre suprafaţa -, cât şi pentru „staţionari”, care vor miza în principal pe viermuşi, larve de libelule, râme (deşi am întâlnit des în literatura de specialitate amintit sângele închegat şi tăiat cubuleţe sau intestinele de pasăre, pentru perioada rece, personal încă n-am întâlnit vreun pescar cu asemenea momeală pe malul apei).

Primăvara este, cu siguranţă, cel mai slab sezon pentru pescuitul cleanului (dar, din nefericire, unul dintre cele mai bune în… braconarea lui), având în vedere instituirea celor două luni de prohibiţie, pe de o parte, precum şi topirea zăpezilor care tulbură apa râurilor, îi cresc nivelul şi fac imposibilă practicarea spinningului. În asemenea ape cu turbiditate crescută, unii pescari îşi încearcă şansa pescuind pe fundul apei, ca la mreană, cu caşcavaluri mirositoare şi/sau râme. Tot prin literatura de specialitate frunzărind, am găsit - în acest anotimp – cărăbuşul de mai, ca fiind una dintre cele mai prinzătoare momeli. Având o prezenţă extrem de scurtă, pe durata a circa două săptămâni din luna mai, este clar că perioada lor de „prindere” se derulează tocmai atunci când nu avem voie să-i folosim: în prohibiţie!

Pentru adepţii spinningului, vara nu aduce cine ştie ce mari modificări prin trusă (linguriţele sunt cam aceleaşi, cu „ajustări” de culoare datorate timpului mult mai însorit, iar dintre voblere, cele plutitoare sunt mai căutate/folosite), ci în principal de tehnică a pescuitului, cleanul hrănindu-se acum în straturile superioare ale apei, fericindu-ne cu pierderea a mai puţine năluci. Undiţarii se bucură de gama cea mai variată de hrană, pe lângă clasicii viermuşi sau râme, începând cu fructele (vişine, cireşe, coacăze, dude, zmeură etc.), cerealele (porumb în lapte), insecte de tot felul (lăcuste, greieri, gândaci de Colorado), larve (carabeţi, cari, omizi), dar şi broscuţe, lipitori şi peştişori vii. Personal, cea mai mare captură la clean cu momeli naturale am avut-o în urmă cu câţiva ani, când, după ce toate momelile mele au dat greş, am zărit în vegetaţia de pe malul râului broscuţe şi m-am încăpăţânat să prind una. A fost pentru prima oară când am avut aşa momeală în cârlig, iar „prietenul” a muşcat în mai puţin de 20 de secunde, în acelaşi loc în care-i trecuse pe la nas porumb, cosaş, râmă sau vierme…

O altă deosebire de sezonul rece este că vara, pe lângă cele două mari categorii de pescari enunţaţi mai sus (adepţii spinningului şi cei ai momelilor naturale), apar şi „muscarii”, cleanul alăturându-se salmonidelor pentru iubitorii acestui stil de pescuit sportiv.

Clean de Suceava

Toamna reprezintă, de departe, adevăratul anotimp al linguriţelor şi al voblerelor, dar şi a celorlalte metode de pescuit. Râurile nu mai au desele variaţii de debit şi de claritate/turbiditate din timpul verii, cauzate de (tot mai) frecventele precipitaţii torenţiale (iar posesorii de unelte din carbon/grafit, mai scapă de stres-ul înfiorătoarelor fulgere şi trăsnete). Temperatura mai scade, readucând pofta de mâncare a peştilor, estompată de zilele caniculare. În plus, apropierea sezonului rece îi împinge către acumularea de „resurse” suplimentare. Alte avantaje ale pescarului ar fi trezirea la ore mai „domestice”, datorită faptului că acum poţi pescui liniştit toată ziua, regăsirea liniştei care dispăruse odată cu primele grătare de pe malul apei, cu primele (dez)acorduri de manele şi cu transformarea râurilor în veritabile ştranduri.   

În privinţa uneltelor şi a accesoriilor pentru pescuit cleanul, indiferent de anotimpul în care se desfăşoară, acestea trebuie să fie cât mai fine, având în vedere precauţia de care dă dovadă. Fie că se pescuieşte cu năluci sau cu momeli naturale, eu sunt adeptul firelor de 0,16-0,18 (chiar 0,14), având în vedere că exemplarele foarte mari nu ne sunt tot timpul la îndemână (urmărind, de câţiva ani buni, o mare parte a presei şi a site-urilor de profil din ţară, fără a avea pretenţia că nu mi-a scăpat nimic, am descoperit cel mai mare clean cu care s-a „afişat” un pescar - 3,8 kg – pe râul Mureş, iar pentru zona Moldovei, 3,1 kg – pe râul Siret), dar şi că îmbunătăţirea continuă a calităţii vergilor/lansetelor şi a mulinetelor ne dau posibilitatea obosirii peştelui, fără riscul de a rupe firul. Pentru momeli naturale folosesc, în general, cârlige mărimea 8-12,  iar la spinning, rotative nr.0-2, de diverse culori sau combinaţii de culori, în funcţie de claritatea apei şi luminozitate şi voblere de 2-5 cm, într-o gamă şi mai diversificată de palete de culori, de la cele de suprafaţă (poppere), până la cele scufundătoare, în funcţie de anotimp şi de adâncimea apei. Oscilantele şi „plasticele” sunt folosite mai rar şi cu rezultate mai slabe la pescuitul cleanului.

Clean la vobler Salmo Hornet

Închei aici scurta pledoarie dedicată prietenului clean, despre care se pot scrie volume întregi, subliniind, o dată în plus, frumuseţea partidelor de pescuit pe care le poate oferi, pentru că el răspunde „prezent” aproape tot timpul, chiar şi atunci când căutăm alţi peşti sau când, ajungând întâmplător şi nepregătiţi pe malul apei, culegem un cosaş, un greier sau o broscuţă şi, în cârlig înfigându-le, le lăsăm să plutească odată cu apa…  

AICI aveti cel mai IEFTIN RCA

Nălucile – alegerea culorii potrivite

Orice împătimit de spinning încearcă să-şi blindeze trusa de jucării, pe lângă blinkere şi plastice moi, cu cât mai multe voblere, de evoluţii diferite (floating, suspending, sinking), de mărimi diverse, de la cele liliputane la „monştrii” de peste 10-12 centimetri, dar şi de culori cât mai diversificate. Cum în magazinele de profil se găsesc năluci dintr-o gamă aproape interminabilă de culori şi/sau combinaţii de culori, alegerea e extrem de dificilă. Apoi, chiar achiziţionate şi aşezate în trusă, pe malul apei suntem din nou puşi în situaţia de a o alege pe cea potrivită, „prinzătoare”, lucru cu atât mai dificil de realizat (doar în aparenţă?!) cu cât colecţia noastră este mai impunătoare, strict numeric discutând.  

Aşadar materialul de faţă se vrea un mic îndreptar în selectarea culorii potrivite pentru voblere în primul rând, dar şi pentru plasticele moi şi chiar pentru (unele) linguriţe. În plus, pentru că părerile sunt de multe ori contradictorii (unii pescari afirmând chiar că în momente de „foame maximă”, peştii răpitori ar ataca orice), deoarece peştii au şi alte simţuri esenţiale, pe lângă văz, încercăm să răspundem întrebărilor: Cât de mult contează culoarea aleasă? Este ea esenţială sau peştii răpitori se ghidează în primul rând după intensitatea vibraţiilor (percepute de vezica înotătoare – cele de frecvenţă înaltă – şi, respectiv, de linia laterală – cele de frecvenţă joasă)?  Cu alte cuvinte, cât de mult contează culoarea aleasă şi cât evoluţia nălucii în apă?

Cum în solzii, pardon, în…pielea peştilor nu prea avem cum să ne punem, recurgem la experienţa noastră personală, împletită cu aceea a altor pescari, dar şi – mai ales – cu rezultatele studiilor ihtiologice, chiar dacă nici acestea din urmă nu pot garanta 100% veridicitatea concluziilor.

Bineînţeles că în toată această ecuaţie apar variabilele apei, referindu-ne aici în primul rând la adâncime, transparenţă/turbiditate, apă liniştită/agitată, dar şi variabilele oferite în plus de vreme (însorit, înnourat, ploaie) sau chiar de mediul înconjurător (acele „paravane” naturale sau artificiale care se interpun între linia orizontului şi apă).

Ştim cu toţii că lumina, prin undele pe care le emite se comportă diferit în aer, comparativ cu mediul acvatic – apa, limpede chiar, fiind un veritabil filtru de lumină. Astfel că apa devine un absorbant al luminii, puterea de absorbţie crescând direct proporţional cu adâncimea, dar şi cu turbiditatea (o apă încărcată cu particule în suspensie absoarbe lumina mult mai repede şi mai puternic). Cu alte cuvinte, oricât de limpede ar fi apa, culoarea galben, de exemplu, se estompează şi se modifică spre nuanţe închise, odată cu pătrunderea pronunţată în adâncime, iar cu cât apa este mai tulbure, cu atât mai mult se va estompa culoarea respectivă.  

Pe de altă parte, culorile sunt percepute în mod diferit de anumite specii de peşti, văzul fiind „ajustat” după mediul din care provin. Astfel păstrăvul, de exemplu, trăind în ape mai puţin adânci şi limpezi, are văzul foarte dezvoltat, percepând mai multe culori chiar decât ochiul uman. La polul opus, să zicem, somnul – dotat cu ochi minusculi şi găsindu-şi locaş în cele mai adânci cotloane, distinge o paletă mai redusă de culori, manifestând, în plus, sensibilitate la lumină prea puternică (una din cauzele pentru care se hrăneşte mai mult noaptea). Din această cauză în pescuitul somnului culoarea nălucii pare a pierde din importanţă în faţa sunetului (vibraţiei) provocate de aceasta şi interceptată de linia laterală a prădătorului. Şi spun doar „pare” deoarece culoarea nu trebuie, totuşi, neglijată, nici în cazul răpitorilor al căror sistem ocular este mai slab dezvoltat.

Culoarea nălucii (pe lângă mărime, model şi… îndemânarea lansetistului) are o importanţă majoră atunci când pescuim în ape limpezi, beneficiind în plus şi de luminozitate foarte bună. În acest caz, năluca i se dezvăluie răpitorului în toată splendoarea ei. Deşi am fi tentaţi să folosim tot ce avem „vizibil” în trusă, pentru a profita tocmai de această limpezime a apei, alegerea unei culori sau a unor combinaţii de culori naturale (albul, argintiul şi combinaţiile acestuia din urmă cu albul şi albastrul, cu imitaţii holografice de solzi) ar fi cel mai bun pas pe care îl facem. De asemenea, în acest mediu de transparenţă ridicată, chiar şi amănuntele mai mici ale unui vobler, de exemplu, cum ar fi aripioarele sau ochii, pot spori atractivitatea, pentru răpitorii „cu văz bun” – ştiuca, avatul, cleanul, păstrăvul. N-am amintit aici şi şalăul, care are într-adevăr un văz foarte bun, dar care este foarte sensibil şi influenţat negativ în condiţiile unei luminozităţi sporite. Din această cauză el se hrăneşte în locuri mai adânci, „umbrite”, şi preferă în principiu culori din gama galben-portocaliu-verde.

Pe timp înnourat sau în amurg, când vizibilitatea scade, culorile acestor năluci se estompează, devenind mai puţin contrastante cu apa, deci mai puţin atractive, iar intervenţia noastră va consta tocmai în refacerea acestui contrast (folosirea culorii roşu, de exemplu, s-a dovedit o alegere inspirată în foarte multe cazuri).         

La adâncimi mari, albul şi argintiul sunt mai uşor perceptibile, dar şi nălucile care sunt acoperite cu folii prismatice, acestea având proprietatea de a reflecta lumina, fie ea cât de slabă. În acelaşi mediu, contrastul cel mai pronunţat este dat de culorile galben şi verde.

În cazul unei ape tulburi, unde vizibilitatea tinde spre zero (mediu în care şi vibraţiile nălucii sunt serios atenuate), alegerea noastră ar trebui să fie din categoria „foarte contrastant” -  galben, portocaliu, verde, roşu (în combinaţie cu nuanţele cu care realizează contraste puternice – alb-roşu, de exemplu). Se pot folosi şi culori flourescente, galbenul şi verdele din această categorie fiind campionii vizibilităţii atât în apele foarte adânci, cât şi în cele lipsite de limpezime (cu condiţia ca lumina – singura sursă care pune în valoarea nuanţele fluo – să nu lipsească în totalitate). 

Bineînţeles că în toate cazurile enunţate mai sus pot apărea şi excepţii care să încalce aceste reguli nescrise, pescuitul nefiind nici pe departe o ştiinţă exactă (probabil că în acest caz nici n-ar mai stârni asemenea pasiune). În plus, se ştie de exemplu că nălucile în culori contrastante atrag răpitorii activi, iar cele cu aspect cât mai natural se folosesc atunci când răpitorii dau semne de lâncezeală în activitate, nouă nerămânându-ne decât să punem cap la cap cât mai multe informaţii şi să luăm decizia cea potrivită.

Deşi reuşita unei partide de spinning se raportează unui complex de factori (printre ei: intensitatea de hrănire a peştilor, condiţiile de mediu, mărimea, forma şi culoarea nălucii, dar şi măiestria cu care pescarul o pune în valoare), subiectul acestui material – culoarea nălucii – are importanţa sa deloc neglijabilă în rezultatul final.  Cum nu s-a inventat încă năluca universal-prinzătoare, nici acest material nu este decât un mic ajutor, sper, pentru pescarii care sunt nehotărâţi, atunci când ajung pe malul apei, în alegerea uneia sau alteia dintre „artificialele” din trusă.

Fire întinse!!!