Pescuit prin Ţara Soarelui Răsare

„… aşezaţi în mal de Orient visător şi timid, departe de tumultul lumilor inextricabil disciplinate şi dăruite muncii fără de odihnă, greu putem pătrunde-n marginile misterului care-a făcut din Ţara Soarelui Răsare una din minunile acestui secol…
…Japonia cea adevărată e o poveste inimitabilă a timpurilor moderne. Una absolut uimitoare…”

                                                                                Fănuş Neagu

Cu mulţi ani în urmă – pe vremea când, ca pescar sportiv în devenire, depăşeam ucenicia epocii de lemn (adică a vergii de alun) şi pipăiam prima vargă de textolit, masivă şi grea, adusă cu greutate de pe la Chişinău – frunzărind câteva reviste aduse din Vest, de un fiu de „tirist”, descopeream termeni ca Shimano, Okuma sau Daiwa – „made in Japan”, dar nu îndrăzneam să mă văd decât în vis astfel „îmbrăcat” pe malul apei. Păstrăvii şi clenii cu care-mi împărţeam timpul liber, pasiunea (eu) şi pornirile kamikaze (ei), mai greu de atins cu dotarea respectivă, ar fi devenit, dintr-un punct de vedere situat pe una din visatele unelte, nişte biete marionete jucate de mâna unui pescar citit, echipat…

Cum nu îndrăzneam, după cum am spus, nici în gând să mă apropii prea mult de acele unelte, cu atât mai puţin aş visat că într-o bună zi (de fapt, dimineaţă), după o aruncătură de băţ de vreo 12.000 km, tălpile mele vor pipăi, pentru prima oară, asfaltul fin al Naritei, principala poartă aeriană a Japoniei, acest ultramediatizat şi, totuşi, veşnic ne(întrutotul)descoperit tărâm de legendă, care a uimit şi continuă să uimească, atât prin incredibila ascensiune economică, irepetabilă şi inimitabilă la nivelul altei naţiuni, cât şi prin psihologia individuală, care nu-şi găseşte vreo similitudine nicăieri în lume.

Castelul Matsumoto

Cum scopul vizitei/şederii mele în ţinutul samurailor nu a fost nici pe departe pescuitul, a trebuit să mă mulţumesc, pentru început cel puţin, cu priveliştea incredibilă, aproape imposibil de redat prin cuvinte, a templelor/castelelor, a legendarelor grădini care le înconjoară, înţesate de sakura (cireşi sălbatici) înfloriţi – pentru care japonezii au un cult aparte, închinându-le chiar şi o sărbătoare naţională, în debut de primăvară, a bonsailor, îndelung cizelaţi, dar, mai ales, a apelor care le înconjoară, paradis pentru crapi (koi), care de care mai atrăgători şi mai coloraţi, pentru lebede, gâşte, raţe şi alte creaturi care iubesc apa (pescuitul fiind, bineînţeles, interzis).

Crapi la Matsushiro

Contra unei monede de 100 de yeni (cam 3,3 RON) introduse într-un automat de pe malul apei, primeai o mână de mâncare, un gen de pufuleţi pe care peştii aproape că ţi-i luau din palmă. Nu-mi venea să cred că e aievea când vedeam cum colcăie, de la cei mici, până la cei mai mari, cu gurile larg deschise, în aşteptarea bunătăţilor şi nu cred că era cineva dintre trecători – turişti şi nu numai (nu puţini la număr) – care să nu cotizeze cel puţin o monedă pentru prânzul lor. Iar eu, de pe o cu totul altă planetă picat acolo, n-am putut să nu-mi amintesc, printre altele, de lebedele din Viena, sau să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă peştii respectivi s-ar fi îmbăiat (aşa, nepăziţi) pe undeva prin România…

Shioda (1)

Iubiţi copiii, florile şi animalele este primul legământ rostit de japonezi. Şi, după cum probabil ştiţi deja, japonezii nu-şi încalcă niciodată legămintele. Poate singura „pată” vizibilă din afară şi localizată, de noi, pe obrazul lor, este pescuitul excesiv al balenelor, dar care îşi are în primul rând punctul de plecare în tradiţia de secole, iar japonezii sunt prin definiţie conservatori/tradiţionali. În plus, Japonia are una dintre cele mai puternice şi mai moderne flote maritime de pescuit din lume şi ocupă locul trei mondial în producţia de peşte.

Arhipelagul nipon (format din patru insule principale şi peste 5000 de insuliţe), scăldat de apele sărate ale Oceanului Pacific şi ale Mării Japoniei, şi-a clădit pescarii atât pentru „partea sportivă”, în special pentru pescuitul maritim, cât şi pentru – mai ales – pescuitul industrial, Japonia fiind, reamintesc, una din marile puteri în acest sens.

Shioda (2)

Pentru că nu am avut parte de o partidă de pescuit în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc, totuşi, că, dorind să-mi facă o surpriză spre sfârşitul sejurului, cumnatul meu (băştinaş – „binefăcătorul” meu în această poveste), m-a dus într-o zi pe un pârâu de munte (în apropiere de Nagano, locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1998) administrat de o firmă particulară şi populat cu păstrăvi din crescătoria proprie, din acelaşi lot de vârstă, astfel încât capturile difereau doar ca număr, greutatea peştilor fiind de 500-600 g.

O zi de pescuit costa echivalentul în yeni a 25 USD, taxa acoperind şi închirierea lansetei şi contravaloarea nadei (icre de somon). Am fost părtaş, aşadar, la un pescuit care în România este de mai mult timp interzis (pescuitul salmonidelor este permis doar cu momeli artificiale). În plus, păstrăvul, odată prins, se lua obligatoriu acasă, fiind interzisă eliberarea lui. Interesant mi s-a părut şi faptul că în faţa restaurantului firmei respective, de pe malul pârâului, era amenajată o fântână arteziană, cu adâncimea apei de două palme, plină cu păstrăvi din aceeaşi crescătorie, de aceeaşi talie ca şi cei din pârâu, „liberi” la pescuit şi, din ce am observat, destul de flămânzi, deci şi mai uşor de prins. Aici se jucau de obicei copiii şi/sau reprezentantele sexului slab (frumos?!). Diferenţa consta în faptul că păstrăvii prinşi aici, spre deosebire de cei din pârâu, trebuiau plătiţi din nou, în momentul luării (obligatoriu!) acasă, iar sumele nu erau deloc simbolice.

Shioda (3)

Din nefericire pentru mine, după numai vreo două ore de plescăit pe după pietre/stânci, interval de timp în care am păcălit vreo trei păstrăvi, doamnele noastre însoţitoare (soţia & cumnata), neimplicate în această acţiune, s-au plictisit şi au început un adevărat bombardament de apropo-uri, menite să mă facă să-mi abandonez preocuparea. Şi, după cum probabil ştiţi şi domniile voastre, vrând-nevrând, prin diferite tertipuri, doamnele ies mai mereu învingătoare.

Am luat, aşadar, juvelnicul cu cei trei păstrăvi şi, cum şi nepoata mea prinsese doi la fântâna arteziană (dintre cei „cu plată”), spiritul meu „economicos” pur românesc m-a împins să-i propun cumnatului meu (în condiţiile în care, vă reamintesc, peştii erau identici şi, mai mult, nimeni nu te păzea sau nu-ţi avea grija, bazându-se tocmai pe tradiţionala corectitudine japoneză) să arunce şi cei doi peşti în juvelnicul meu, pentru a dribla a doua taxă.

Să vă mai spun că (după ce, bineînţeles, m-a refuzat categoric) abia mi-a mai vorbit până seara, când acei păstrăvi au acoperit grătarul din curte şi deja „ascunsese” câteva pahare de saké?

Aşadar, în periplul meu japonez, n-am prea avut parte de „acţiune” în pescuit, dar am descoperit, pe lângă multe altele, ce înseamnă corectitudinea şi respectul ridicate spre cote inimaginabile pentru noi.

Până data viitoare, sayonara!

p.s. de vreo trei ani, cumnatul meu s-a mutat cu viţel, cu purcel, în Australia. Să fie un semn că voi avea ocazia să pescuiesc (şi) pe urmele lui Rex Hunt???

Spinning la biban – mic îndreptar

Despre biban (Perca fluviatilis) s-au scris, poate, până în momentul de faţă, sute de pagini. Cu toate astea, întotdeauna se poate adăuga ceva nou sau se poate (re)aminti câte ceva interesant din literatura de specialitate. Astfel că nu o să mai creionez nimic despre răspândirea lui – cvasicunoscută printre pescari – sau despre aspectul său, inconfundabil de altfel, ci o să încerc să punctez doar câteva aspecte legate strict de pescuitul său cu momeli artificiale, pentru că pe bibanii mici, de exemplu, i-aţi întâlnit suficient de des înghiţindu-vă cârligele, la staţionar, când „planificarea” spunea că ar fi trebuit să prindeţi altceva…

Poate că (şi) datorită faptului că nu atinge talia impresionantă a niciunui alt peşte răpitor din România (deşi ca frumuseţe se poate bate oricând, cu şanse reale de câştig, cu orice „conlocuitor”), bibanul nu este suficient de respectat de pescari, fie ei şi sportivi, chiar dacă agresivitatea sa deosebită ne poate salva atunci când linguriţele, voblerele sau twisterele nu atrag atenţia cleanului, avatului, şalăului sau ştiucii. În plus, bibanul, pe lângă faptul că este răspândit atât în râuri (până spre zona scobarului), cât şi în lacuri, are avantajul de a rămâne destul de activ şi pe timpul iernii, atunci când marea majoritate a peştilor intră în hibernare. Vara, bibanul se hrăneşte cu predilecţie ziua, în grupuri, în ape nu prea adânci, aflându-se într-un permanent du-te - vino din larg până la mal şi viceversa. Exemplarele mari (de undeva de la 400-500g în sus bibanii pot fi consideraţi deja mari) sunt solitare, ascunzându-se în principiu în locuri greu accesibile, de unde îşi pândesc potenţialele prade (inclusiv confraţii bibani mai mici). Primăvara şi toamna, când temperatura apei se schimbă în permanenţă, este un moment foarte bun pentru pescuitul bibanilor mari care migrează (din)spre liniştea apelor adânci.

Voblerele folosite la pescuitul bibanului sunt în general de mici dimensiuni (în general 2,5 – 5 cm, maxim 7 cm), dar nu există o regulă strictă în această privinţă pentru că de multe ori, căutând alţi „dinţoşi” prin apă, de talie incomparabilă cu a bibanului, şi folosind implicit voblere de dimensiuni mari (10-15 cm), ne trezim „atacaţi” de furia vreunui biban comparabil, în centimetri, cu lungimea voblerului.

Biban de Roscani

Cum culorile sau combinaţiile de culori ale acestora acoperă o paletă extrem de amplă, pare dificil de realizat un clasament al acestora, deci şi alegerea noastră se poate dovedi mai puţin facilă. Totuşi, observând peştişorii care-i servesc ca hrană în apa respectivă, dar şi luminozitatea apei, putem lua o decizie în privinţa culorii preferate (şi din această cauză trusa unui împătimit de spinning trebuie să conţină, pentru a avea de unde experimenta, cât mai multe voblere, acoperind o paletă cât mai amplă de culori şi combinaţii de culori, iar din punctul de vedere al evoluţiei lor - atât suspending, cât şi sinking sau floating).

Folosirea plasticelor moi (twistere în special) aduce, ca şi în cazul şalăului, rezultate dintre cele mai bune în pescuitul bibanului. În plus acestea au mai multe avantaje: în primul rând, faptul că sunt mai ieftine în comparaţie cu voblerele, de exemplu; apoi gama aproape interminabilă de forme şi culori, din care putem alege şi experimenta modelele care credem că sunt compatibile cu mediul în care pescuim; un alt avantaj este polivalenţa metodelor de pescuit pe care le putem folosi cu acestea (pescuit de adâncime, de suprafaţă, între ape, în zone „periculoase”, în care voblerele şi linguriţele ar deveni pradă uşoară agăţătorilor, în curent puternic sau chiar pe verticală, în apele foarte adânci) – în acest caz, un rol important revenind alegerii jigului potrivit, dar şi tehnicii de recuperare pe care o adoptă pescarul.

Fie ele rotative (cel mai adesea folosite) sau oscilante, în general de mici dimensiuni (nr. 0-2 în cazul primelor, maxim 5 cm la oscilante), linguriţele s-au dovedit şi se dovedesc a fi şi în cazul bibanului unele dintre cele mai eficiente năluci. Adăugarea unor fire (pene) roşii la capăt, deasupra ancorei, este un element important deoarece se spune că bibanul vânează ciupind înotătoarele victimei, până le rupe şi peştele se scufundă, astfel că în marea majoritate a cazurilor este atras de culoarea roşie. Dacă în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat se amintea în general de „argintiu” – pentru timp înnourat şi/sau apă cu turbiditate crescută, auriu şi arămiu pentru zilele însorite, în momentul de faţă se pot găsi în magazinele de specialitate linguriţe dintr-o gamă impresionantă de culori/combinaţii de culori, fluorescente, mate sau lucioase, pescarului nemairămânându-i decât partea ludică şi experimentală în alegerea acestora.

Fie că e vorba de voblere, twistere sau blinkere, sunt câteva reguli care trebuie respectate, în general, vizavi de „evoluţia” acestora în funcţie de condiţiile climaterice. Când apa este încă foarte rece (începutul primăverii, sfârşitul toamnei, iarna), vom alege din trusă în principal „scufundătoarele”, pentru că trebuie să recuperăm cât mai aproape de fundul albiei, chiar dacă riscul de agăţare sporeşte. Pe apă caldă, cum este vara, când bibanii devin mai activi (şi când au şi hrană la discreţie) - din contră, evoluţia nălucilor trebuie să se apropie cât mai mult de luciul apei, în unele cazuri (la folosirea popper-elor) chiar deasupra lui (mai bine spus tangenţial). Toamna este şi pentru pescuitul bibanului, ca în cazul majorităţii răpitorilor, anotimpul cel mai prielnic, cu atât mai mult cu cât acum avem parte de activitate în toate straturile apei, deci putem (re)activa tot arsenalul de năluci şi de… cunoştinţe acumulate.

În privinţa sculelor de pescuit folosite, dacă ne dedicăm exclusiv bibanului, ignorând celelalte specii din apa respectivă care ne-ar putea tensiona firele şi lansetele, atunci cuvântul de ordine e fineţe, astfel că un echipament, format dintr-o lansetă medium-light sau light (în funcţie de apa pe care pescuim – lac, râu mare sau râu de dimensiuni reduse), cu o putere de aruncare de maxim 20 g, însoţită de o mulinetă uşoară, cu o capacitate redusă a tamburului (având în vedere că folosim monofilament de 0,14 – 0,16, maxim 0,18 mm), este potrivit pentru acest gen de pescuit. În cazul în care pescuind la biban, ne propunem totuşi să nu ratăm vreun „rătăcit” de avat sau şalău ori vreo cumătră ştiucă chipeşă şi dinţoasă, putem opta pentru un echipament puţin mai greu, alegând în primul rând un fir mai gros şi, implicit, mai rezistent. Apariţia cleanului în zona noastră de bibaniadă nu necesită, după părerea mea, nicio intervenţie asupra firului, având în vedere că şi pescuitul lui este unul de fineţe, în pofida taliei sale mult mai impresionante decât a bibanului, în genere.

Chiar dacă majoritatea pasionaţilor de spinning caută în general peştii răpitori care ocupă spaţii mai ample în fotografii, pescuind mai mult din întâmplare bibanul (excluzând de aici competiţiile organizate la pescuitul răpitorilor, unde şi îşi are şi el propria „felie”), sper ca acest scurt material să vă fie de folos.

Urându-vă „fire întinse, vă reamintesc că dimensiunea legală de la care poate fi reţinut bibanul este de 12 cm (minim 15 cm cea… sportivă), iar acelor pescari „staţionari” pe care bibăneii îi scot din sărite atunci când le strică momeala din cârlige, ba le şi mai înghit, le transmit rugămintea să devină mai calmi, să încerce eliberarea „puilor” în apă şi să renunţe la aruncarea lor pe maluri…  

Cleanul – cel mai bun prieten al pescarului

Deşi primii paşi în pescuitul „adevărat” (abandonarea plutăritului după minusculii boişteni) i-am făcut alături de păstrăvi, cu care am rămas încă prieten, chiar dacă ne vizităm din ce în ce mai rar şi, din nefericire, ajung tot mai puţini la întâlniri, în devenirea mea (şi, cu siguranţă, a altor mulţi pescari), cleanul s-a alăturat periplelor mele încă din copilărie, dovedindu-şi până în ziua de azi fidelitatea, în toate momentele în care ceilalţi peşti mă tratau cu indiferenţă.

Faptul că îl întâlnim încă din Dunăre şi ne însoţeşte (tot mai) sus, aproape în creierul munţilor – în împărăţia păstrăvului şi a lipanului - împărţindu-şi tot mai des zona de dominaţie cu cea a păstrăvului (acesta din urmă fiind mult mai afectat de poluare, modificări climatice, configuraţia albiei ş.a.m.d.), nu face decât să demonstreze, o dată în plus, că prietenul clean este, cu siguranţă, specia de peşte care ne aruncă întotdeauna un colac de salvare, atunci când restul „locatarilor” din râuri sunt în somn profund.

Datorită incredibilei sale adaptabilităţi, de mediu (de la albiile nisipos-mâloase, străbătute de ape tulburii şi line, până la cele „pietruite”, cu ape reci, limpezi şi rapide), de hrană (cleanul fiind campion în acest sens, cu, probabil, cea mai variată gamă alimentară dintre toate speciile din zona noastră, de la fructe, cereale, la viermişori, râme, larve, lipitori, insecte, peştişori, broscuţe etc.), de climat (fiind unul dintre puţinele specii ce rămân active pe tot parcursul anului calendaristic), dar şi a complexităţii metodelor de pescuit sportiv care pot fi folosite în capturarea sa, tocmai datorită acestei game alimentare foarte variată, (practic toate metodele, clasice sau moderne – cu pluta, la fund, „pipăit”, la muscă, spinning etc.) cleanul ar putea deveni oricând, cu cinste, subiectul unei teze de doctorat în domeniul pescuitului.    

În sezonul rece, iarna, pe râurile pe care apa nu îngheaţă (în totalitate), cleanul rămâne unul dintre puţinii parteneri (cât de cât) activi, atât pentru adepţii spinningului – cu menţiunea că în acest sezon cleanul se hrăneşte de obicei pe fundul albiei sau cât mai aproape de el, deci riscurile legate de agăţarea şi pierderea nălucilor, căutându-l, devin simţitor mai mari decât în sezonul cald, când îl căutăm la/spre suprafaţa -, cât şi pentru „staţionari”, care vor miza în principal pe viermuşi, larve de libelule, râme (deşi am întâlnit des în literatura de specialitate amintit sângele închegat şi tăiat cubuleţe sau intestinele de pasăre, pentru perioada rece, personal încă n-am întâlnit vreun pescar cu asemenea momeală pe malul apei).

Primăvara este, cu siguranţă, cel mai slab sezon pentru pescuitul cleanului (dar, din nefericire, unul dintre cele mai bune în… braconarea lui), având în vedere instituirea celor două luni de prohibiţie, pe de o parte, precum şi topirea zăpezilor care tulbură apa râurilor, îi cresc nivelul şi fac imposibilă practicarea spinningului. În asemenea ape cu turbiditate crescută, unii pescari îşi încearcă şansa pescuind pe fundul apei, ca la mreană, cu caşcavaluri mirositoare şi/sau râme. Tot prin literatura de specialitate frunzărind, am găsit - în acest anotimp – cărăbuşul de mai, ca fiind una dintre cele mai prinzătoare momeli. Având o prezenţă extrem de scurtă, pe durata a circa două săptămâni din luna mai, este clar că perioada lor de „prindere” se derulează tocmai atunci când nu avem voie să-i folosim: în prohibiţie!

Pentru adepţii spinningului, vara nu aduce cine ştie ce mari modificări prin trusă (linguriţele sunt cam aceleaşi, cu „ajustări” de culoare datorate timpului mult mai însorit, iar dintre voblere, cele plutitoare sunt mai căutate/folosite), ci în principal de tehnică a pescuitului, cleanul hrănindu-se acum în straturile superioare ale apei, fericindu-ne cu pierderea a mai puţine năluci. Undiţarii se bucură de gama cea mai variată de hrană, pe lângă clasicii viermuşi sau râme, începând cu fructele (vişine, cireşe, coacăze, dude, zmeură etc.), cerealele (porumb în lapte), insecte de tot felul (lăcuste, greieri, gândaci de Colorado), larve (carabeţi, cari, omizi), dar şi broscuţe, lipitori şi peştişori vii. Personal, cea mai mare captură la clean cu momeli naturale am avut-o în urmă cu câţiva ani, când, după ce toate momelile mele au dat greş, am zărit în vegetaţia de pe malul râului broscuţe şi m-am încăpăţânat să prind una. A fost pentru prima oară când am avut aşa momeală în cârlig, iar „prietenul” a muşcat în mai puţin de 20 de secunde, în acelaşi loc în care-i trecuse pe la nas porumb, cosaş, râmă sau vierme…

O altă deosebire de sezonul rece este că vara, pe lângă cele două mari categorii de pescari enunţaţi mai sus (adepţii spinningului şi cei ai momelilor naturale), apar şi „muscarii”, cleanul alăturându-se salmonidelor pentru iubitorii acestui stil de pescuit sportiv.

Clean de Suceava

Toamna reprezintă, de departe, adevăratul anotimp al linguriţelor şi al voblerelor, dar şi a celorlalte metode de pescuit. Râurile nu mai au desele variaţii de debit şi de claritate/turbiditate din timpul verii, cauzate de (tot mai) frecventele precipitaţii torenţiale (iar posesorii de unelte din carbon/grafit, mai scapă de stres-ul înfiorătoarelor fulgere şi trăsnete). Temperatura mai scade, readucând pofta de mâncare a peştilor, estompată de zilele caniculare. În plus, apropierea sezonului rece îi împinge către acumularea de „resurse” suplimentare. Alte avantaje ale pescarului ar fi trezirea la ore mai „domestice”, datorită faptului că acum poţi pescui liniştit toată ziua, regăsirea liniştei care dispăruse odată cu primele grătare de pe malul apei, cu primele (dez)acorduri de manele şi cu transformarea râurilor în veritabile ştranduri.   

În privinţa uneltelor şi a accesoriilor pentru pescuit cleanul, indiferent de anotimpul în care se desfăşoară, acestea trebuie să fie cât mai fine, având în vedere precauţia de care dă dovadă. Fie că se pescuieşte cu năluci sau cu momeli naturale, eu sunt adeptul firelor de 0,16-0,18 (chiar 0,14), având în vedere că exemplarele foarte mari nu ne sunt tot timpul la îndemână (urmărind, de câţiva ani buni, o mare parte a presei şi a site-urilor de profil din ţară, fără a avea pretenţia că nu mi-a scăpat nimic, am descoperit cel mai mare clean cu care s-a „afişat” un pescar - 3,8 kg – pe râul Mureş, iar pentru zona Moldovei, 3,1 kg – pe râul Siret), dar şi că îmbunătăţirea continuă a calităţii vergilor/lansetelor şi a mulinetelor ne dau posibilitatea obosirii peştelui, fără riscul de a rupe firul. Pentru momeli naturale folosesc, în general, cârlige mărimea 8-12,  iar la spinning, rotative nr.0-2, de diverse culori sau combinaţii de culori, în funcţie de claritatea apei şi luminozitate şi voblere de 2-5 cm, într-o gamă şi mai diversificată de palete de culori, de la cele de suprafaţă (poppere), până la cele scufundătoare, în funcţie de anotimp şi de adâncimea apei. Oscilantele şi „plasticele” sunt folosite mai rar şi cu rezultate mai slabe la pescuitul cleanului.

Clean la vobler Salmo Hornet

Închei aici scurta pledoarie dedicată prietenului clean, despre care se pot scrie volume întregi, subliniind, o dată în plus, frumuseţea partidelor de pescuit pe care le poate oferi, pentru că el răspunde „prezent” aproape tot timpul, chiar şi atunci când căutăm alţi peşti sau când, ajungând întâmplător şi nepregătiţi pe malul apei, culegem un cosaş, un greier sau o broscuţă şi, în cârlig înfigându-le, le lăsăm să plutească odată cu apa…  

AICI aveti cel mai IEFTIN RCA

Nălucile – alegerea culorii potrivite

Orice împătimit de spinning încearcă să-şi blindeze trusa de jucării, pe lângă blinkere şi plastice moi, cu cât mai multe voblere, de evoluţii diferite (floating, suspending, sinking), de mărimi diverse, de la cele liliputane la „monştrii” de peste 10-12 centimetri, dar şi de culori cât mai diversificate. Cum în magazinele de profil se găsesc năluci dintr-o gamă aproape interminabilă de culori şi/sau combinaţii de culori, alegerea e extrem de dificilă. Apoi, chiar achiziţionate şi aşezate în trusă, pe malul apei suntem din nou puşi în situaţia de a o alege pe cea potrivită, „prinzătoare”, lucru cu atât mai dificil de realizat (doar în aparenţă?!) cu cât colecţia noastră este mai impunătoare, strict numeric discutând.  

Aşadar materialul de faţă se vrea un mic îndreptar în selectarea culorii potrivite pentru voblere în primul rând, dar şi pentru plasticele moi şi chiar pentru (unele) linguriţe. În plus, pentru că părerile sunt de multe ori contradictorii (unii pescari afirmând chiar că în momente de „foame maximă”, peştii răpitori ar ataca orice), deoarece peştii au şi alte simţuri esenţiale, pe lângă văz, încercăm să răspundem întrebărilor: Cât de mult contează culoarea aleasă? Este ea esenţială sau peştii răpitori se ghidează în primul rând după intensitatea vibraţiilor (percepute de vezica înotătoare – cele de frecvenţă înaltă – şi, respectiv, de linia laterală – cele de frecvenţă joasă)?  Cu alte cuvinte, cât de mult contează culoarea aleasă şi cât evoluţia nălucii în apă?

Cum în solzii, pardon, în…pielea peştilor nu prea avem cum să ne punem, recurgem la experienţa noastră personală, împletită cu aceea a altor pescari, dar şi – mai ales – cu rezultatele studiilor ihtiologice, chiar dacă nici acestea din urmă nu pot garanta 100% veridicitatea concluziilor.

Bineînţeles că în toată această ecuaţie apar variabilele apei, referindu-ne aici în primul rând la adâncime, transparenţă/turbiditate, apă liniştită/agitată, dar şi variabilele oferite în plus de vreme (însorit, înnourat, ploaie) sau chiar de mediul înconjurător (acele „paravane” naturale sau artificiale care se interpun între linia orizontului şi apă).

Ştim cu toţii că lumina, prin undele pe care le emite se comportă diferit în aer, comparativ cu mediul acvatic – apa, limpede chiar, fiind un veritabil filtru de lumină. Astfel că apa devine un absorbant al luminii, puterea de absorbţie crescând direct proporţional cu adâncimea, dar şi cu turbiditatea (o apă încărcată cu particule în suspensie absoarbe lumina mult mai repede şi mai puternic). Cu alte cuvinte, oricât de limpede ar fi apa, culoarea galben, de exemplu, se estompează şi se modifică spre nuanţe închise, odată cu pătrunderea pronunţată în adâncime, iar cu cât apa este mai tulbure, cu atât mai mult se va estompa culoarea respectivă.  

Pe de altă parte, culorile sunt percepute în mod diferit de anumite specii de peşti, văzul fiind „ajustat” după mediul din care provin. Astfel păstrăvul, de exemplu, trăind în ape mai puţin adânci şi limpezi, are văzul foarte dezvoltat, percepând mai multe culori chiar decât ochiul uman. La polul opus, să zicem, somnul – dotat cu ochi minusculi şi găsindu-şi locaş în cele mai adânci cotloane, distinge o paletă mai redusă de culori, manifestând, în plus, sensibilitate la lumină prea puternică (una din cauzele pentru care se hrăneşte mai mult noaptea). Din această cauză în pescuitul somnului culoarea nălucii pare a pierde din importanţă în faţa sunetului (vibraţiei) provocate de aceasta şi interceptată de linia laterală a prădătorului. Şi spun doar „pare” deoarece culoarea nu trebuie, totuşi, neglijată, nici în cazul răpitorilor al căror sistem ocular este mai slab dezvoltat.

Culoarea nălucii (pe lângă mărime, model şi… îndemânarea lansetistului) are o importanţă majoră atunci când pescuim în ape limpezi, beneficiind în plus şi de luminozitate foarte bună. În acest caz, năluca i se dezvăluie răpitorului în toată splendoarea ei. Deşi am fi tentaţi să folosim tot ce avem „vizibil” în trusă, pentru a profita tocmai de această limpezime a apei, alegerea unei culori sau a unor combinaţii de culori naturale (albul, argintiul şi combinaţiile acestuia din urmă cu albul şi albastrul, cu imitaţii holografice de solzi) ar fi cel mai bun pas pe care îl facem. De asemenea, în acest mediu de transparenţă ridicată, chiar şi amănuntele mai mici ale unui vobler, de exemplu, cum ar fi aripioarele sau ochii, pot spori atractivitatea, pentru răpitorii „cu văz bun” – ştiuca, avatul, cleanul, păstrăvul. N-am amintit aici şi şalăul, care are într-adevăr un văz foarte bun, dar care este foarte sensibil şi influenţat negativ în condiţiile unei luminozităţi sporite. Din această cauză el se hrăneşte în locuri mai adânci, „umbrite”, şi preferă în principiu culori din gama galben-portocaliu-verde.

Pe timp înnourat sau în amurg, când vizibilitatea scade, culorile acestor năluci se estompează, devenind mai puţin contrastante cu apa, deci mai puţin atractive, iar intervenţia noastră va consta tocmai în refacerea acestui contrast (folosirea culorii roşu, de exemplu, s-a dovedit o alegere inspirată în foarte multe cazuri).         

La adâncimi mari, albul şi argintiul sunt mai uşor perceptibile, dar şi nălucile care sunt acoperite cu folii prismatice, acestea având proprietatea de a reflecta lumina, fie ea cât de slabă. În acelaşi mediu, contrastul cel mai pronunţat este dat de culorile galben şi verde.

În cazul unei ape tulburi, unde vizibilitatea tinde spre zero (mediu în care şi vibraţiile nălucii sunt serios atenuate), alegerea noastră ar trebui să fie din categoria „foarte contrastant” -  galben, portocaliu, verde, roşu (în combinaţie cu nuanţele cu care realizează contraste puternice – alb-roşu, de exemplu). Se pot folosi şi culori flourescente, galbenul şi verdele din această categorie fiind campionii vizibilităţii atât în apele foarte adânci, cât şi în cele lipsite de limpezime (cu condiţia ca lumina – singura sursă care pune în valoarea nuanţele fluo – să nu lipsească în totalitate). 

Bineînţeles că în toate cazurile enunţate mai sus pot apărea şi excepţii care să încalce aceste reguli nescrise, pescuitul nefiind nici pe departe o ştiinţă exactă (probabil că în acest caz nici n-ar mai stârni asemenea pasiune). În plus, se ştie de exemplu că nălucile în culori contrastante atrag răpitorii activi, iar cele cu aspect cât mai natural se folosesc atunci când răpitorii dau semne de lâncezeală în activitate, nouă nerămânându-ne decât să punem cap la cap cât mai multe informaţii şi să luăm decizia cea potrivită.

Deşi reuşita unei partide de spinning se raportează unui complex de factori (printre ei: intensitatea de hrănire a peştilor, condiţiile de mediu, mărimea, forma şi culoarea nălucii, dar şi măiestria cu care pescarul o pune în valoare), subiectul acestui material – culoarea nălucii – are importanţa sa deloc neglijabilă în rezultatul final.  Cum nu s-a inventat încă năluca universal-prinzătoare, nici acest material nu este decât un mic ajutor, sper, pentru pescarii care sunt nehotărâţi, atunci când ajung pe malul apei, în alegerea uneia sau alteia dintre „artificialele” din trusă.

Fire întinse!!!

Cazuri întâlnite la pescuit

Cazuri întâlnite la pescuit. Organizarea socială a pescarilor (familia, ginta, tribul, uniunea de triburi)

1. Cazul fericit

Ultra-dis-de-dimineaţă. Nici cocoşii nu şi-au dezmorţit cucurigueştile gâtlejuri, când tu ţi-ai trasat deja zona de explorat, nezgârcindu-te când vine vorba de material de nădire. Îţi montezi cele două lansete, faci o cruce întru Doamne-ajută şi-ţi fericeşti pupilele sufletului cu un răsărit de soare decupat parcă de pe pânzele marilor maeştri ai penelului. Totul pare ireal de perfect, până…

Norul de praf care se apropie cu viteza… maşinii te trezeşte din neîmplinita reverie, reamintindu-ţi că oricâte veşminte de camuflaj ai îmbrăca, nicăieri nu mai poţi fi suficient de ascuns pentru a savura (deh, egoismul simţurilor) în linişte partida de pescuit.

Înainte de a descinde bipezii, portierele maşinii odată eliberate din încarcerare, îţi aruncă-n timpane jdemii de decibeli (la aşa intensitate parcă nici nu mai contează dacă e vorba de Guţă, BUG Mafia sau Rachmaninoff…), că-ţi vine imediat să regreţi folosirea cu regularitate a beţişoarelor igienice.  

După clasicele întrebări: „Trage, trage?”, „Muşcă?” sau „Ai prins ceva? (întotdeauna la persoana a doua singular!)”, după tradiţionalul „Hai noroc!”, specimenele descarcă un portbagaj de beţe de pescuit, de zici că se apucă de împădurit malul, le armează şi le lansează, marea majoritate a firelor ajungând „întâmplător” în zona nădită de tine, ba chiar peste firele tale. La picioare desfăşoară câteva juvelnice kilometrice, care la finalul partidei atentează serios la integritatea suspensiilor maşinii.

Căutând în memorie, recunoşti aceşti bipezi ca aparţinând ginţii pescar sportiv cu permis vizat la zi, familiile scule fără număr, fără număr şi rad tot ce prind. Această încrengătură, extrem de numeroasă, este compusă în general din bipezi foarte interesaţi de aspectul lor exterior (brăţări şi lanţuri groase de aur, telefoane mobile de ultimă generaţie, maşini bengoase cu sisteme audio trăsnet), neglijând până la desfiinţare eventualii vecini de (pe) apă.

2. Cazul mai puţin fericit

Soarele pastelează, în toată mărinimia şi splendoarea lui, lumini şi umbre cărora încerci să le desluşeşti mesajul din proiecţia imperceptibil-mişcătoare dată de revoluţia Terrei. La un moment dat, linia plină de linişte a acestei panorame este brăzdată intempestiv, din stânga şi din dreapta, de o proiecţie fulgerătoare, a unor antene, parcă.

Arunci nedumerit privirea spre dreapta. Voinici cu-n soi de pari groşi telescopici – de firmă - pe post de lansete, cu fiare, cu nailoane împletite-n ochiuri… Nelăsând niciun centimetru cub de apă neexplorat şi neexploatat, din deasa, întunecata şi interminabila pădure a braconajului au apărut reprezentaţii ginţii ecraniştilor.

Specie extrem de rezistentă la poluarea legislativă, la controale (sic!) pe apă şi la indignarea pescarului sportiv, ecranistul se deplasează de obicei în grup compact, asfixiind numeric pescarul obişnuit şi contribuind la dispariţia lui, inclusiv prin folosirea argumentată a bâtelor, pietrelor şi pumnilor, ori de câte ori este nevoie.

3. Cazul nefericit

Priveşti îngândurat apa ce ţi se dezvăluie. Încerci să realizezi dacă mai păstrează vreun secret demn de devoalat, dacă mai are ceva de oferit pescarilor, cu atât mai mult cu cât despre virginitate nici nu se mai poate vorbi după anii de siluire la care a fost supusă.

Te hotărăşti, într-un târziu, să faci un exerciţiu de spinning. Arunci un jig mai greu, mulinezi imperceptibil şi… hop! Mda, ai vrea tu să-ţi fi dispărut cârligul în clonţul dedicat al unui dinţos. Fugi de-aici, e agăţătură!

Tai firul, armezi din nou, arunci mai înspre dreapta, mulinezi imperceptibil (parcă am mai citit povestea asta) şi… hop! Iar agăţătură? Hm… parcă se mişcă puţin, dar nenatural.

Nişte zgomote plutinde din spate, te desprind de preocuparea filosofică de a desluşi definiţia creaturii de la capătul firului şi-ţi amintesc de coloana sonoră a ecranizării „Răscoala”. Un trib de băştinaşi războinici, tuciurii şi blonzi de-a valma, apropiindu-se, îşi leagănă bâtele spre cer, ca-ntr-un ritual de osândire, cel vizat de descântec fiind tu.

Făcând apel la cunoştinţele de cultură generală, realizezi că tocmai ai încălcat teritoriul tribului războinic al setcarilor. Având privirea aspră şi mânioasă, sprâncenele în general stufoase şi unite, frunţile înguste, membrii acestui trib se caracterizează prin nepăsare faţă de legile pescuitului şi au o atitudine războinică faţă de triburile paşnice ale pescarilor sportivi, încercând cel mai adesea să-i îndepărteze de teritoriile locuite de peşti, prin utilizarea celei mai inteligente arme pe care o au în arsenal - forţa.

Triburile setcarilor, deşi posed un puternic şi imperturbabil spirit războinic, plătesc totuşi şi tribut pentru a menţine pacea cu mult mai numeroasele, mai bine şi modern înarmatele uniuni de triburi ale autorităţilor de drept, pentru a nu fi ameninţate cu invazia, deportarea, sclavia sau exterminarea. Aceste tributuri se recalculează, periodic, în funcţie de cursul crap-tigaie al zilei respective, stabilit de BNR (Burta Nesătulului R(r)omân).

  

4.Cazul ideal, rar întâlnit, pe cale de dispariţie 

Undeva, pitit într-un colţ insignifiant al apei, aproape imperceptibil, zăreşti un individ cu un băţ de pescuit în mână, chinuindu-se să-i răpească naturii cea mai de preţ podoabă pe care o are în înzestrare: relaxarea.

Acest exemplar nesemnificativ şi rupt de realitate (conform definiţiei unora, fraier) face din ginta pescar sportiv cu permis vizat la zi, familia adevăratul pescar sportiv, specie ameninţată tot mai acut cu dispariţia, atât din cauza agresivităţii familiilor şi ginţilor malefice, a triburilor războinice amintite mai sus, cât şi datorită (mai ales!) nepăsării şi trădării de care au dat dovadă uniunile tribale ale autorităţilor de drept.

1001 de motive pentru a (nu)-ţi invita prietenii la pescuit

Dacă urăşti singurătatea, chiar şi atunci când mergi la pescuit, iar prietenii din cercul tău au preocupări mult prea academice pentru a-ţi îmbrăţişa pasiunea, nu-ţi rămâne decât să faci pe dracu-n patru pentru a încerca să-i atragi de partea ta, iar în final vei cântări (sau, mă rog, transpunându-te în spinning, vei măsura) cât ai fost de ademenitor. Iar dacă ai fost, rămâne de văzut dacă-ţi mai doreşti companie, cu atât mai mult cu cât…

… ai reuşit, în cele din urmă, să-ţi convingi prietenul că „nu este pe lume plăcere mai mare”, chiar dacă nu interpretează corul vânătorilor, ci al pescarilor. Bineînţeles că în prealabil l-ai asigurat, jurând cu mâna pe Biblie, că-i cedezi, întru binele partidei (sau, mai degrabă, întru convertire), cea mai bună şi mai prinzătoare dintre sculele de pescuit pe care le ai în posesie. Iar consoartei acestuia (deh, să nu creadă că balta e doar o scuză pentru vreo ghiduşie bahică, dar mai ales erotică) i-ai promis că toţi peştii din juvelnice vor învăţa pe de rost drumul spre bucătăria pe care cu cinste o patronează. Şi că nu-i nicio problemă dacă-i curăţi tu în prealabil, doar n-o să-şi strice bunătate de manichiură şi n-o să-şi înmiresmeze epiderma cu parfumul subacvatic. Ah, păi nici nu se pune problema ca prietenul să cotizeze la benzină, că doar dacă mergeai singur, tot distanţa aia o parcurgeai. Ok, deci temporar ai liniştit nevasta… prietenului.

…îţi încarci tot calabalâcul, recapitulând piesă cu piesă şi împărţind la doi, pentru a nu-ţi lăsa prietenul în suferinţă (doar tu l-ai invitat, nu?), chiar dacă e vorba, pe lângă scule de pescuit, de ceva de-ale gurii, dar şi de „lichide”. Pui şi un pachet de ţigări în plus, mai ales că ştii că multora li se întâmplă să-şi ia de acasă, din greşală, pachetul în care mai sunt două-trei ţigări în locul ăluia plin. Dai apoi fuga (ce dacă nu ţi-ai băut cafeaua în tihnă, prietenul la nevoie se cunoaşte, ai învăţat de mic asta) şi-ţi recuperezi amicul, chit că stă în direcţia opusă destinaţiei partidei de pescuit, doar n-o să-l laşi să vină cu maşina lui până la tine sau, Doamne fereşte, cu taxiul, că nu se cade.

… ajungi, într-un sfârşit, pe malul apei admirând mărinimia naturii, timp în care parteneru’ cască plictisit. Desfaci sârguincios bagajele, fără a uita mai întâi să-i torni amicului o cafea, pentru a-şi putea savura liniştit ţigara cât timp aliniezi şi pregăteşti lansetele. Îi explici, în timp ce-i torni a doua cafea (gândindu-te că s-ar putea, cu puţină şansă, să-ţi rămână şi ţie două guri de poftă) şi-l serveşti cu o ţigară (s-a dovedit că ai avut fler, chiar a uitat să-şi pună pachetul cel plin în buzunar), îi explici, deci, pe îndelete, fără să mai conteze că pierzi minute bune (de pescuit), ce are de făcut, donându-i minunăţia de sculă, dar şi cedându-i locul ăla pe care-l consideri cel mai „prinzător”. Tu îţi alegi alt loc şi te pregăteşti să-l prospectezi, ştiind că acum e timpul ideal să ataci, dar…

… cu cât peştele e mai agresiv şi cresc şansele să-i faci un piercing la marea artă, cu atât mai des lanseta cedată amicului parcă înnebuneşte: abia ce-o salvezi din stuf şi dă în crengi de copac, rupe linia, „armezi” din nou, dar ajunge, condusă de aceleaşi mâini dibace, în ţesături de sârme pe fundul apei, saci plini cu gunoaie sau orice altceva necroit de natură (dar desăvârşit de om), care se află pe fundul apei. Şi-uite aşa, oră după oră, partida de pescuit se transformă într-un curs gratuit de realizat monturi, în direct pe malul apei. Colac peste pupăză, când credeai că te-ai înţepat suficient în toate furcile caudine, „compatriotul” reuşeşte, în urma unei tentative de lansare, cel mai maiestuos şirag de bucle/noduri, demn de Cartea Recordurilor, în momentul în care îl admiri în toată măreţia lui. După mai bine de jumătate de oră de chin, timp în care nu-i dai de capăt, cedezi, epuizat, şi rupi linia.

… te uiţi la ceas. Ziua a trecut şi parcă nici n-ai apucat să pescuieşti sau poate doar ţi se pare. N-ai avut parte de vreun drill, juvelnicul e gol (ce-o să-i spună consoarta?), dar nu-i bai. Te bucuri pentru că e posibil să-i fi transmis virusul prietenului şi n-o să mai vii singur pe baltă. Totuşi mai ai vreo oră la dispoziţie să-ţi arăţi măiestria. Din reverie te trezeşte, brusc, mobilul amicului. Scurt şi la obiect: a venit soacra-n cazarmă, aşa că trebuie să ajungă mai repede acasă. Mai are totuşi timp de-o ţigară, pe care i-o ofer grăbit, pentru a apuca să curăţ cât de cât şi să strâng, în mare fugă sculele.

Aah, era să uit: şi soacră-sa adoră peştele, iar nevăsta-sa ştie că un pescar aduce peşte acasă, dacă merge la pescuit şi nu în altă parte…

… aşa că ne abatem 15 minute pe la un supermarket, să cumpărăm vreo doi crapi vii.

Şi ce dacă a uitat prietenul banii acasă, cumperi peştele pentru a-l face fericit. Doar asta contează. Sau nu?!...

Poate vrei să citesti:

http://www.blogdepescar.ro/2010/10/cazuri-intalnite-la-pescuit.html

lhttp://www.blogdepescar.ro/2011/10/un-avat-grabit-integral.html

http://www.blogdepescar.ro/2013/11/cele-mai-tari-iesiri-la-pescuit-sau.html

Povestiri pescăreşti: 1 Mai de-a-ndoaselea

Vrând-nevrând, n-am ce face şi trebuie să încep cu clasicul:

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la prohibiţie, care vine nepoftită de nimeni după o pauză de câteva (exagerat de multe aici în nord) luni de iarnă, îmi să-mi vând casa, căţelul, purcelul şi să plec spre ţările calde, acolo unde viaţa subacvatică este într-o continuă mişcare de dezvoltare, iar „virusaţii” confraţi pot pune mâna la orice oră pe beţe pentru a alerga la cea mai apropiată apă, convinşi fiind că n-au decât de câştigat.

Aşadar, în această lungă pauză, pe lângă faptul că m-am (în)dopat serios cu literatură de specialitate, mai mult sau mai puţin reuşită – cărţi (de ieri şi de azi), reviste, jdemii de biţi de pagini de pe site-urile de profil -, am reuşit, bugetar strâmtorat şi cu (prea) multe alte priorităţi financiare, să-mi achiziţionez un echipament nou destinat spinning-ului (ansamblu lansetă-mulinetă), mai „profesionist” decât cele pe care le păstoream deja.

Uf, şi cât de greu calculezi AMR-ul în prohibiţie… şi dacă mai adaugi şi sculele cele noi, cărora abia aştepţi să le faci botezul, visându-le într-o continuă tensionare, ce poţi să mai zici?

Nevasta, simţindu-te cu fundu-n sus tot timpul se gândeşte că o fi apărut vreo concurentă la orizont, mai tânără şi mai „plasticată” prin anume zone, copilul nu înţelege de ce eşti tot timpul cu gura pe el, deşi e mai cuminte ca altădată, iar câinele, singurul prieten sută la sută fidel pe care-l ai, degeaba şi-a transformat coada într-un perpetuum mobile, că tot n-ai timp şi ochi pentru el. Tu, de fapt, eşti în transă aşteptând…

… 1 Mai!

Ura, se deschide oficial sezonul (şi-aşa extrem de scurt) la păstrăv!

Aduni repede tot ce ai prin truse şi „sinonimizează” a păcăleală pentru pistruiaţi, fie că e vorba de table (rotative şi oscilante), voblere sau chiar câteva silicoane (niciodată nu se ştie…). Exclus muştele, pentru că încă n-ai devenit muscar. Nu uiţi de lanseta cea nouă, care miroase a păstrăv numai când o priveşti cât e de frumoasă, dai fuga la volan şi faci o recapitulare, în gând: scule de pescuit – pus, acte (inclusiv permisul ANPA) – luat, telefon – da, benzină suficientă – la primul Peco, deci totul e ok, dar parcă lipseşte ceva… Aha, uitasem… soţia lucrează, deci „liberul” ia, vrând-nevrând, copilul cu el.

100 de kilometri de mers. Drum de munte, peisaj superb, înceţoşat de băieţii/fetiţele care parcă (cine ştie?!) şi-au luat carnetele de conducere pe la Piteşti. Mai scapi câte o înjurătură printre dinţi, cu stresul celui care plimbă un minor pe bancheta din spate şi nu se poate dezlănţui (nici măcar) verbal. Din când în când mai şi gesticulezi, de obicei cu un singur deget…

După ce drumul şi-a serbat centenarul de kilometri, Bistriţa, regina Carpaţilor Orientali, ţi se dezvăluie, şerpuind pe malul drept al şoselei. Are plânsul tulburiu, dovadă că Grinţieşul Mare e încă încărunţit, în prag de vară. Pietrosul Călimanilor la fel. Aşa că încep să mă îndoiesc de posibilitatea de a-mi expune în condiţii decente „tablele” şi „lemnele”. Deşi timpul a fost secetos de ceva vreme, n-am luat în calcul faptul că zăpada de pe piscuri nu şi-a dat ultima reprezentaţie maronie.

În fine, ajung la „bază”, la părinţi, şi mă rog la toţii sfinţii cunoscuţi sau nu, să am parte a doua zi, la debut de sezon de păstrăv, de o Bistriţă mai puţin blondă (în paranteză fie spus, perla păstrăvului, dar mai ales a lipanului, Neagra Broştenilor, administrată de Ocolul Silvic Broşteni, e încă în „refacere”, deci şi închisă cu desăvârşire pescuitului).

Şi iată că vine şi ziua cea mare. N-are rost însă să-mi stric tentativa de somn, trezindu-mă cu noaptea-n cap, deoarece apa e încă foarte rece şi nu e musai să vânezi rezultate matinale. După cea mai lunga – ca timp, bineînţeles, altfel amară şi concentrată – cafea de după iarnă, îmi încalec cei (numai) 75 CP, proaspăt rămaşi fără frâu (frâna de mâna a cedat la sosire) şi purced pe malul apei. După câte „poveşti” electrice, carbidice şi dinamitice (fiind zonă minieră) am auzit despre trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al râului, nu sunt sigur nici măcar că vreun boiştean îşi mai unduieşte mini-silueta pe aici.

Dar un pescar adevărat rămâne, în orice circumstanţă, un optimist. Chiar dacă n-are balta peşte, Măria Sa Pescarul dă vina – pe lângă ghinion – pe limpezime/turbiditate, pe presiunea atmosferică, pe Solunar, pe nivelul apei, pe cum şi-a legat şireturile sau şi-a încheiat nasturii, pe faptul că s-a bărbierit sau nu, că i-a spus unul baftă în loc de „fir întins” ş.a.m.d. (iar numărul acestor „vine” creşte direct proporţional cu creativitatea pescarului).

Ajung pe malul apei, într-un loc care i-ar face cu ochiul oricărui pescar bun „cititor”, trag maşina pe un vârf de mal, singurul disponibil din zonă, rugându-mă în gând să nu sufle vântul prea tare pentru a nu fi nevoit s-o pescuiesc, la propriu, mai târziu, şi-mi pregătesc terenul pentru altă (dez)amăgire de pescar.

Am uitat să amintesc că între timp (matusalemica perioada de iarnă şi prohibiţia) am început să colaborez cu Revista lu' peşte şi visam să descriu cel puţin un drill-motiv de pistruiat. Nu voiam să înşel încrederea celor ce mă adoptaseră, cu atât mai mult cu cât, ca fost „presar”, era pentru prima oară când puteam să scriu despre ceva ce iubeam, trecând peste nefericit-vânatele crime, violuri, jafuri…

Ajung, deci, la locul potrivit, şi observ, puţin în amonte, doi „plutaşi” care n-au nicio jenă, deşi pescuitul e legal doar la păstrăv şi numai cu momeli artificiale. Dar nerespectarea prohibiţiei nu e o noutate pe niciuna din apele României (culmea ar fi să fie exact invers!). Nerăbdător să ud prima tablă, uit cu desăvârşire că trebuia să mai scot vreo 20 de metri de fir (0.16) de pe mulinetă (mulinasem tot firul de pe bobina nou cumpărată, deşi capacitatea tamburului era ceva mai mică). În plus, după cum aveam să aflu ulterior, fiică-mea de 7 ani îşi probase măiestria de pescar prin curtea bunicilor, renunţând la lanseta de 1.65 pe care i-am cedat-o întru „convertire”, în favoarea proaspetei mele achiziţii, iar eu, neştiind, n-am mai tras cu ochiul la fir, să văd cât de bine e întins pe mulinetă.

Într-un cuvânt, la prima lansare făcută cu mâna tremurândă de atâta aşteptare, linguriţa a zburat la vreo jumătate de metru… în spatele meu, iar eu m-am pricopsit cu mama perucilor pe fir, pe care n-o văzusem nici măcar cu foarte mulţi ani în urmă, atunci când descopeream că poţi folosi mai mult de 10 metri de aţă la o partidă de pescuit. Nervos (doar pescuitul te… calmează, nu?), scap o înjurătură, tai firul, doar şi aşa era peste capacitatea tamburului şi caut prin iarbă linguriţa rotativă (nr.1), pentru a o recupera. Aud nişte scâncete în spate şi descopăr doi căţeluşi abandonaţi sub puntea unde pescuiam. Iar vârful linguriţei îl zăresc ivindu-se din ceva moale şi mirositor, pentru că nimerise tocmai acolo unde căţelandrii îşi stabiliseră „toaleta”. Nu mai înjur. Strâng din dinţi şi mă gândesc că poate aduce noroc. Aşa că las aceeaşi linguriţă rotativă, argintie cu buline roşii, să încerce să păcălească ceva. Nivelul apei nu-i deloc bun, e în creştere evidentă, iar de culoare ce să mai zic: tulbure bine de tot. Încep să lansez cât mai aproape de mal, din amonte, dar curentul puternic mă obligă la lansări oblice, perpendiculare sau în aval. Apa are cel puţin doi metri adâncime în această zonă, aşa că joc năluca la adâncimi diferite, insistând însă mai spre fundul apei, acolo unde teoretic ar trebui să am mai mari şanse în acest sezon. E mai anevoios deoarece fundul apei este neregulat, sunt multe stânci, crengi sau alte agăţători şi parcă n-aş vrea să-mi las momelile ofrandă râului. Încerc să mă amăgesc că vibraţiile nălucii vor transmite ceva acolo, în adânc, pentru că de efect vizual nu prea poate fi vorba din cauza turbidităţii.

În fine, iau la rând tot ce am la îndemână – linguriţe rotative numerele 0-2, diferite culori sau combinaţii de culori, voblere de la 2 la 5 cm, sinking, floating sau suspending, 2-3 linguri oscilante mici, câteva silicoane şi chiar şi un spinnerbait, chiar dacă e cam măricel pentru ceea ce caut eu. Rezultatul – întotdeauna acelaşi, zero barat. Mai arunc câte un ochi pe malul opus, unde au migrat „plutaşii”. Şi ei schimbă momelile din cârlige în draci, dar fără efect (la un moment dat, unul dintre ei, trecând pe lângă mine, mi-a zis că e prea devreme pentru momeli artificiale şi că n-am şanse să prind nimic cu ele; când i-am replicat că e singura metodă de pescuit „valabilă” pe acea apă în perioada de faţă, a ridicat din umeri contrariat şi a plecat mai departe).

Îmi ridic moralul, spunându-mi că peşte sigur este în apă şi că poate va sosi şi ora de masă. Perseverez încă vreo două ore, timp în care fac din nou rotaţia „(ne)prinzătoarelor” mele, şi încerc tot felul de tehnici de recuperare, unele des folosite, altele despre care abia am citit în iarnă, în fază experimentală, mulţumindu-mă să admir peisajul şi să fac o baie de soare. Această pseudofericire se încheie brusc, atunci când, din senin parcă, vântul se înteţeşte puternic, apar nori mari şi grei şi începe o furtună de toată frumuseţea. Mai arunc o dată, recuperez mai încet şi cât mai aproape de fund şi înţep… probabil nişte crengi sau o cioată, nu mai sunt curios, afară e vijelie în toată regula, fac ce am învăţat de la partenerii mei de pescuit – căţeluşii – muşc firul pentru a abandona linguriţa, dau fuga în maşina aflată încă la locul ei şi mă întorc acasă cu coada între picioare, supărat că noua mea lansetă nu a primit încă botezul peştelui.

Şi aşa s-a scris povestea unui 1 Mai nefericit, pe care aproape că l-am şters cu buretele din memorie, convins fiind că la următoarea partidă voi avea parte doar de fir(e) tensionat(e), iar lanseta cea nouă nu va rămâne nebotezată!

p.s. Un lucru am învăţat cu certitudine şi vi-l împărtăşesc şi vouă, dragi pescari, ştiind că fiecare dintre voi are cel puţin o superstiţie legată de pescuit: degeaba ungeţi artificialele cu „pastă” de căţel, nu vor deveni mai prinzătoare!:)