12 nov. 2010

Pescuit prin Ţara Soarelui Răsare

„… aşezaţi în mal de Orient visător şi timid, departe de tumultul lumilor inextricabil disciplinate şi dăruite muncii fără de odihnă, greu putem pătrunde-n marginile misterului care-a făcut din Ţara Soarelui Răsare una din minunile acestui secol…
…Japonia cea adevărată e o poveste inimitabilă a timpurilor moderne. Una absolut uimitoare…”
                                                                                Fănuş Neagu

Cu mulţi ani în urmă – pe vremea când, ca pescar sportiv în devenire, depăşeam ucenicia epocii de lemn (adică a vergii de alun) şi pipăiam prima vargă de textolit, masivă şi grea, adusă cu greutate de pe la Chişinău – frunzărind câteva reviste aduse din Vest, de un fiu de „tirist”, descopeream termeni ca Shimano, Okuma sau Daiwa – „made in Japan”, dar nu îndrăzneam să mă văd decât în vis astfel „îmbrăcat” pe malul apei. Păstrăvii şi clenii cu care-mi împărţeam timpul liber, pasiunea (eu) şi pornirile kamikaze (ei), mai greu de atins cu dotarea respectivă, ar fi devenit, dintr-un punct de vedere situat pe una din visatele unelte, nişte biete marionete jucate de mâna unui pescar citit, echipat…

Cum nu îndrăzneam, după cum am spus, nici în gând să mă apropii prea mult de acele unelte, cu atât mai puţin aş visat că într-o bună zi (de fapt, dimineaţă), după o aruncătură de băţ de vreo 12.000 km, tălpile mele vor pipăi, pentru prima oară, asfaltul fin al Naritei, principala poartă aeriană a Japoniei, acest ultramediatizat şi, totuşi, veşnic ne(întrutotul)descoperit tărâm de legendă, care a uimit şi continuă să uimească, atât prin incredibila ascensiune economică, irepetabilă şi inimitabilă la nivelul altei naţiuni, cât şi prin psihologia individuală, care nu-şi găseşte vreo similitudine nicăieri în lume.
Castelul Matsumoto
Castelul Matsumoto

Cum scopul vizitei/şederii mele în ţinutul samurailor nu a fost nici pe departe pescuitul, a trebuit să mă mulţumesc, pentru început cel puţin, cu priveliştea incredibilă, aproape imposibil de redat prin cuvinte, a templelor/castelelor, a legendarelor grădini care le înconjoară, înţesate de sakura (cireşi sălbatici) înfloriţi – pentru care japonezii au un cult aparte, închinându-le chiar şi o sărbătoare naţională, în debut de primăvară, a bonsailor, îndelung cizelaţi, dar, mai ales, a apelor care le înconjoară, paradis pentru crapi (koi), care de care mai atrăgători şi mai coloraţi, pentru lebede, gâşte, raţe şi alte creaturi care iubesc apa (pescuitul fiind, bineînţeles, interzis).
Pescuit Crapi la Matsushiro
Crapi la Matsushiro
Contra unei monede de 100 de yeni (cam 3,3 RON) introduse într-un automat de pe malul apei, primeai o mână de mâncare, un gen de pufuleţi pe care peştii aproape că ţi-i luau din palmă. Nu-mi venea să cred că e aievea când vedeam cum colcăie, de la cei mici, până la cei mai mari, cu gurile larg deschise, în aşteptarea bunătăţilor şi nu cred că era cineva dintre trecători – turişti şi nu numai (nu puţini la număr) – care să nu cotizeze cel puţin o monedă pentru prânzul lor. Iar eu, de pe o cu totul altă planetă picat acolo, n-am putut să nu-mi amintesc, printre altele, de lebedele din Viena, sau să nu mă gândesc cum ar fi fost dacă peştii respectivi s-ar fi îmbăiat (aşa, nepăziţi) pe undeva prin România…
pescuit in Shioda
Shioda (1)
Iubiţi copiii, florile şi animalele este primul legământ rostit de japonezi. Şi, după cum probabil ştiţi deja, japonezii nu-şi încalcă niciodată legămintele. Poate singura „pată” vizibilă din afară şi localizată, de noi, pe obrazul lor, este pescuitul excesiv al balenelor, dar care îşi are în primul rând punctul de plecare în tradiţia de secole, iar japonezii sunt prin definiţie conservatori/tradiţionali. În plus, Japonia are una dintre cele mai puternice şi mai moderne flote maritime de pescuit din lume şi ocupă locul trei mondial în producţia de peşte.

Arhipelagul nipon (format din patru insule principale şi peste 5000 de insuliţe), scăldat de apele sărate ale Oceanului Pacific şi ale Mării Japoniei, şi-a clădit pescarii atât pentru „partea sportivă”, în special pentru pescuitul maritim, cât şi pentru – mai ales – pescuitul industrial, Japonia fiind, reamintesc, una din marile puteri în acest sens.
Pescuit Shioda
Shioda (2)
Pentru că nu am avut parte de o partidă de pescuit în adevăratul sens al cuvântului, am să amintesc, totuşi, că, dorind să-mi facă o surpriză spre sfârşitul sejurului, cumnatul meu (băştinaş – „binefăcătorul” meu în această poveste), m-a dus într-o zi pe un pârâu de munte (în apropiere de Nagano, locul de desfăşurare a Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1998) administrat de o firmă particulară şi populat cu păstrăvi din crescătoria proprie, din acelaşi lot de vârstă, astfel încât capturile difereau doar ca număr, greutatea peştilor fiind de 500-600 g.

O zi de pescuit costa echivalentul în yeni a 25 USD, taxa acoperind şi închirierea lansetei şi contravaloarea nadei (icre de somon). Am fost părtaş, aşadar, la un pescuit care în România este de mai mult timp interzis (pescuitul salmonidelor este permis doar cu momeli artificiale). În plus, păstrăvul, odată prins, se lua obligatoriu acasă, fiind interzisă eliberarea lui. Interesant mi s-a părut şi faptul că în faţa restaurantului firmei respective, de pe malul pârâului, era amenajată o fântână arteziană, cu adâncimea apei de două palme, plină cu păstrăvi din aceeaşi crescătorie, de aceeaşi talie ca şi cei din pârâu, „liberi” la pescuit şi, din ce am observat, destul de flămânzi, deci şi mai uşor de prins. Aici se jucau de obicei copiii şi/sau reprezentantele sexului slab (frumos?!). Diferenţa consta în faptul că păstrăvii prinşi aici, spre deosebire de cei din pârâu, trebuiau plătiţi din nou, în momentul luării (obligatoriu!) acasă, iar sumele nu erau deloc simbolice.
pescuit in Japonia
Shioda (3)
Din nefericire pentru mine, după numai vreo două ore de plescăit pe după pietre/stânci, interval de timp în care am păcălit vreo trei păstrăvi, doamnele noastre însoţitoare (soţia & cumnata), neimplicate în această acţiune, s-au plictisit şi au început un adevărat bombardament de apropo-uri, menite să mă facă să-mi abandonez preocuparea. Şi, după cum probabil ştiţi şi domniile voastre, vrând-nevrând, prin diferite tertipuri, doamnele ies mai mereu învingătoare.

Am luat, aşadar, juvelnicul cu cei trei păstrăvi şi, cum şi nepoata mea prinsese doi la fântâna arteziană (dintre cei „cu plată”), spiritul meu „economicos” pur românesc m-a împins să-i propun cumnatului meu (în condiţiile în care, vă reamintesc, peştii erau identici şi, mai mult, nimeni nu te păzea sau nu-ţi avea grija, bazându-se tocmai pe tradiţionala corectitudine japoneză) să arunce şi cei doi peşti în juvelnicul meu, pentru a dribla a doua taxă.

Să vă mai spun că (după ce, bineînţeles, m-a refuzat categoric) abia mi-a mai vorbit până seara, când acei păstrăvi au acoperit grătarul din curte şi deja „ascunsese” câteva pahare de saké?

Aşadar, în periplul meu japonez, n-am prea avut parte de „acţiune” în pescuit, dar am descoperit, pe lângă multe altele, ce înseamnă corectitudinea şi respectul ridicate spre cote inimaginabile pentru noi.

Până data viitoare, sayonara!

p.s. de vreo trei ani, cumnatul meu s-a mutat cu viţel, cu purcel, în Australia. Să fie un semn că voi avea ocazia să pescuiesc (şi) pe urmele lui Rex Hunt???




4 nov. 2010

Spinning la biban – mic îndreptar


Despre biban (Perca fluviatilis) s-au scris, poate, până în momentul de faţă, sute de pagini. Cu toate astea, întotdeauna se poate adăuga ceva nou sau se poate (re)aminti câte ceva interesant din literatura de specialitate. Astfel că nu o să mai creionez nimic despre răspândirea lui – cvasicunoscută printre pescari – sau despre aspectul său, inconfundabil de altfel, ci o să încerc să punctez doar câteva aspecte legate strict de pescuitul său cu momeli artificiale, pentru că pe bibanii mici, de exemplu, i-aţi întâlnit suficient de des înghiţindu-vă cârligele, la staţionar, când „planificarea” spunea că ar fi trebuit să prindeţi altceva…

Poate că (şi) datorită faptului că nu atinge talia impresionantă a niciunui alt peşte răpitor din România (deşi ca frumuseţe se poate bate oricând, cu şanse reale de câştig, cu orice „conlocuitor”), bibanul nu este suficient de respectat de pescari, fie ei şi sportivi, chiar dacă agresivitatea sa deosebită ne poate salva atunci când linguriţele, voblerele sau twisterele nu atrag atenţia cleanului, avatului, şalăului sau ştiucii. În plus, bibanul, pe lângă faptul că este răspândit atât în râuri (până spre zona scobarului), cât şi în lacuri, are avantajul de a rămâne destul de activ şi pe timpul iernii, atunci când marea majoritate a peştilor intră în hibernare. Vara, bibanul se hrăneşte cu predilecţie ziua, în grupuri, în ape nu prea adânci, aflându-se într-un permanent du-te - vino din larg până la mal şi viceversa. Exemplarele mari (de undeva de la 400-500g în sus bibanii pot fi consideraţi deja mari) sunt solitare, ascunzându-se în principiu în locuri greu accesibile, de unde îşi pândesc potenţialele prade (inclusiv confraţii bibani mai mici). Primăvara şi toamna, când temperatura apei se schimbă în permanenţă, este un moment foarte bun pentru pescuitul bibanilor mari care migrează (din)spre liniştea apelor adânci.

Voblerele folosite la pescuitul bibanului sunt în general de mici dimensiuni (în general 2,5 – 5 cm, maxim 7 cm), dar nu există o regulă strictă în această privinţă pentru că de multe ori, căutând alţi „dinţoşi” prin apă, de talie incomparabilă cu a bibanului, şi folosind implicit voblere de dimensiuni mari (10-15 cm), ne trezim „atacaţi” de furia vreunui biban comparabil, în centimetri, cu lungimea voblerului.
spinning la biban
Biban de Roscani
Cum culorile sau combinaţiile de culori ale acestora acoperă o paletă extrem de amplă, pare dificil de realizat un clasament al acestora, deci şi alegerea noastră se poate dovedi mai puţin facilă. Totuşi, observând peştişorii care-i servesc ca hrană în apa respectivă, dar şi luminozitatea apei, putem lua o decizie în privinţa culorii preferate (şi din această cauză trusa unui împătimit de spinning trebuie să conţină, pentru a avea de unde experimenta, cât mai multe voblere, acoperind o paletă cât mai amplă de culori şi combinaţii de culori, iar din punctul de vedere al evoluţiei lor - atât suspending, cât şi sinking sau floating).

Folosirea plasticelor moi (twistere în special) aduce, ca şi în cazul şalăului, rezultate dintre cele mai bune în pescuitul bibanului. În plus acestea au mai multe avantaje: în primul rând, faptul că sunt mai ieftine în comparaţie cu voblerele, de exemplu; apoi gama aproape interminabilă de forme şi culori, din care putem alege şi experimenta modelele care credem că sunt compatibile cu mediul în care pescuim; un alt avantaj este polivalenţa metodelor de pescuit pe care le putem folosi cu acestea (pescuit de adâncime, de suprafaţă, între ape, în zone „periculoase”, în care voblerele şi linguriţele ar deveni pradă uşoară agăţătorilor, în curent puternic sau chiar pe verticală, în apele foarte adânci) – în acest caz, un rol important revenind alegerii jigului potrivit, dar şi tehnicii de recuperare pe care o adoptă pescarul.

Fie ele rotative (cel mai adesea folosite) sau oscilante, în general de mici dimensiuni (nr. 0-2 în cazul primelor, maxim 5 cm la oscilante), linguriţele s-au dovedit şi se dovedesc a fi şi în cazul bibanului unele dintre cele mai eficiente năluci. Adăugarea unor fire (pene) roşii la capăt, deasupra ancorei, este un element important deoarece se spune că bibanul vânează ciupind înotătoarele victimei, până le rupe şi peştele se scufundă, astfel că în marea majoritate a cazurilor este atras de culoarea roşie. Dacă în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat se amintea în general de „argintiu” – pentru timp înnourat şi/sau apă cu turbiditate crescută, auriu şi arămiu pentru zilele însorite, în momentul de faţă se pot găsi în magazinele de specialitate linguriţe dintr-o gamă impresionantă de culori/combinaţii de culori, fluorescente, mate sau lucioase, pescarului nemairămânându-i decât partea ludică şi experimentală în alegerea acestora.

Fie că e vorba de voblere, twistere sau blinkere, sunt câteva reguli care trebuie respectate, în general, vizavi de „evoluţia” acestora în funcţie de condiţiile climaterice. Când apa este încă foarte rece (începutul primăverii, sfârşitul toamnei, iarna), vom alege din trusă în principal „scufundătoarele”, pentru că trebuie să recuperăm cât mai aproape de fundul albiei, chiar dacă riscul de agăţare sporeşte. Pe apă caldă, cum este vara, când bibanii devin mai activi (şi când au şi hrană la discreţie) - din contră, evoluţia nălucilor trebuie să se apropie cât mai mult de luciul apei, în unele cazuri (la folosirea popper-elor) chiar deasupra lui (mai bine spus tangenţial). Toamna este şi pentru pescuitul bibanului, ca în cazul majorităţii răpitorilor, anotimpul cel mai prielnic, cu atât mai mult cu cât acum avem parte de activitate în toate straturile apei, deci putem (re)activa tot arsenalul de năluci şi de… cunoştinţe acumulate.

În privinţa sculelor de pescuit folosite, dacă ne dedicăm exclusiv bibanului, ignorând celelalte specii din apa respectivă care ne-ar putea tensiona firele şi lansetele, atunci cuvântul de ordine e fineţe, astfel că un echipament, format dintr-o lansetă medium-light sau light (în funcţie de apa pe care pescuim – lac, râu mare sau râu de dimensiuni reduse), cu o putere de aruncare de maxim 20 g, însoţită de o mulinetă uşoară, cu o capacitate redusă a tamburului (având în vedere că folosim monofilament de 0,14 – 0,16, maxim 0,18 mm), este potrivit pentru acest gen de pescuit. În cazul în care pescuind la biban, ne propunem totuşi să nu ratăm vreun „rătăcit” de avat sau şalău ori vreo cumătră ştiucă chipeşă şi dinţoasă, putem opta pentru un echipament puţin mai greu, alegând în primul rând un fir mai gros şi, implicit, mai rezistent. Apariţia cleanului în zona noastră de bibaniadă nu necesită, după părerea mea, nicio intervenţie asupra firului, având în vedere că şi pescuitul lui este unul de fineţe, în pofida taliei sale mult mai impresionante decât a bibanului, în genere.

Chiar dacă majoritatea pasionaţilor de spinning caută în general peştii răpitori care ocupă spaţii mai ample în fotografii, pescuind mai mult din întâmplare bibanul (excluzând de aici competiţiile organizate la pescuitul răpitorilor, unde şi îşi are şi el propria „felie”), sper ca acest scurt material să vă fie de folos.

Urându-vă „fire întinse, vă reamintesc că dimensiunea legală de la care poate fi reţinut bibanul este de 12 cm (minim 15 cm cea… sportivă), iar acelor pescari „staţionari” pe care bibăneii îi scot din sărite atunci când le strică momeala din cârlige, ba le şi mai înghit, le transmit rugămintea să devină mai calmi, să încerce eliberarea „puilor” în apă şi să renunţe la aruncarea lor pe maluri…